.......................
Acasă............................... ........Galerie Foto ........................Galerie Video

luni, 28 aprilie 2008

PARTEA DE CER NUMITĂ MARAMUREŞ ÎN CENTRUL CHIŞINĂULUI ( articol FLUX )


Biserica cu Hramul „Sf. Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava”
COTIDIAN NAŢIONAL FLUX, Ediţia de Vineri Nr.200876 din 25 aprile 2008


http://www.flux.md/articole/3041/

miercuri, 23 aprilie 2008

Drumul unei biserici ( I )


Drumul unei biserici

istoricul bisericii cu hramul „Sf.Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava”

Minunea Chişinăului – de la zămislire la naştere.


Relatare de păr. Severian Gheras, paroh al bisericii „Sf.Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava”, or. Chişinău.

I.
Ideea înălţării unui sfânt locaş a apărut în anul 1998. La început, mergea vorba despre o mică capelă pentru studenţii, care locuiau pe strada E. Coca din municipulul Chişinău. Această capelă, urma să fie amplasată în cadrul parcului Dendrariu. Ideea a fost susţinută cu mult dragoste, de către directorul parcului, domnul Ion Uzun.
Am avut o vizită pe teren şi din partea primăriei municipilui Chişinău, în persoana domnului Nicon Zaporojan.
În anul 1999, adormitul întru fericire, episcopul de Edineţ şi Briceni, P.S Dorimedont (Cecan), m-a invitat în cadrul eparhiei sale, pentru a înălţa o catedrală la Edineţ. Această propunere s-a făcut în temeiul colaborării noastre fructuoase, care a avut loc la mănăstirea „Noul Neamţ” (Chiţcani), unde la început, a fost lansată o şcoală misionară, care mai târziu a contribuit la aceia ca de sărbători biserica mănăstirii să devină neîncăpătoare.
Înainte de pomenirea a 180 de ani de la trecerea întru cele veşnice, a sfântului şi cuviosului stareţ, Paisie Velicicovschi de la Neamţ, am fost implicat în renovarea şi amenajarea mănăstirii „Noul Neamţ”. De asemenea am fost implicat şi în restaurarea exterioară a catedralei din Tighina (Bender). Prea Sfinţitul Vichentie (Morari) arhiepiscopul actual de Ecaterinburg, mi-a cerut părerea la tipul de manoperă, cât şi la echipa de meşteri, care urmau să execute lucrările.
Toate aceste împrejurări au şi influenţat la decizia P.S. Dorimedont, de a mă chema, în calitate de organizator, la construcţia catedralei episcopale de la Edineţ. Catedrala care urma să fie înălţată la Edineţ, a avut ca model monumentala catedrală ortodoxă din oraşul Cluj-Napoca (România). Existenţa unui astfel proiect, ar putea să le confirme arhitectul şef din Edineţ, domnul Bradu, cât şi ex primarul de Edineţ, domnul Vasile Bârsan.
Prima persoană care şi-a adus contribuţia la edificarea acestei catedrale, în acel îndepărtat an – 1999, a fost respectatul cetăţean şi vameş, domnul Mihai Ţaulean din Dângeni, Ocniţa.
În toamna anului 1999, deja am reuşit să obţin pentru catedrală un teren în mărime de 3 ha şi să deschidem şi un fond de construcţie a catedralei. Tot atunci, a fost elaborat şi planul amplasării, de către domnul arhitect Anatol Pânzaru.
De asemenea la Edineţ, am ajutat la soluţionarea conflictului dintre etnia romă şi P.S.Dorimedont. Acest lucru ar putea să-l confirme preotul din Cupcini părintele Victor Captari.
Tot la Edineţ, am fost numit de către P.S. Dorimedont, - şef de departament mass-media, televiziune şi radio.
Fiind preot la Edineţ, m-am bucurat de stima respectul şi aprecierea creştinilor din localitate. Probabil că acest lucru, a deranjat anumite persoane, care au făcut să fiu numit iniţial preot la Ocniţa, de unde, eliberându-mă din eparhia de nord, m-am reîntors în eparhia de centru, unde Î.P.S. Vladimir mi-a pus la dispoziţie (canonic şi administrativ) tot de ce am avut nevoie, pentru a construi o sfântă biserică în oraşul Chişinău.

O mare şansă şi un mare sprijin, am primit de la preotul Anatol Moraru, ex parohul bisericii „Sfinţii Împ. Constantin şi Elena”. El a fost acel care m-a primit la parohia sa, ca preot slujitor, cu condiţia că voi înălţa o sfântă biserică. La biserica „Sf.Împ. Constantin şi Elena”, am slujit timp de şase ani şi două luni, timp în care, am reuşit să deprind de la părintele Anatolie, bucuria şi dragostea de a sluji la Sf. Altar; de asemenea experienţa slujirii privegherilor de noapte, care se practicau la această parohie.
În cadrul acestei parohii s-a format nucleul primar a parohiei de astăzi. De aceea astăzi spun cu toată certitudinea, că parohia „Sf.Ioan din Cronştadt şi Sf.Mare Mucenic Victor”, este fica duhovnicească a parohiei „Sf. Împ. Constantin şi Elena”.

Revenind la Chişinău din cadrul eparhiei de nord, am dorit să duc la capăt, ideea înălţării unui sfânt locaş. Am preluat legătura cu domnul Ion Uzun, directorul parcului Dendrariu, şi împreună cu domnia sa, am început să căutăm modalitatea înălţării unei bisericuţe în cadrul acestui minunat parc. Dar pentru înălţarea acestui sfânt locaş era nevoie de sponsori, oameni de bună credinţă, cu inimă mare, pe care noi atunci încă nu-i cunoscusem.

În astfel de împrejurări m-am adresat la o bună creştină şi prietenă a familiei noastre doamna Ala Ioxa (Bălan), care de la bun început, mi-a pus la dispoziţie maşina familiei sale şi eram liber, să mă deplasez, oriunde era nevoie, de a sta de vorbă cu un gospodar şi de a obţine eventuale sponsorizări. De asemenea şi ea încerca să apeleze la diferiţi oameni de bună credinţă, pentru a susţine ideea înălţării unui nou sfânt locaş.
Fiind în căutări, am apelat şi la o rudă de-a mea, domnul colonel Lis Constantin, - ex şef la departamentul de menţinere a ordinii publice, în cadrul M.A.I. La întrebarea mea, dacă ar putea să ne ajute cu ceva la construcţia bisericii, domnul colonel Lis a răspuns afirmativ şi fără îndoială. Astfel într-o zi de sâmbătă dimineaţa, domnia sa a venit la scara gazdei unde locuiam atunci şi luându-mă cu maşina personală, am pornit spre ieşirea din oraş.


Text prelucrat integral şi adaptat de Mihail BORTĂ, Cluj-Napoca - Chişinău, aprilie 2008.

© Copyright 2008, Păr.Severian Gheras, Mihail Bortă. Toate drepturile acestui text, aparţin în exclusivitate autorilor.

VA URMA...

luni, 21 aprilie 2008

Imagini de la Duminica Floriilor

Mulţumiri şi recunoştinţă Dumnezeului Ceresc.

Părintele Severian, doamna preoteasă Mariana, împreună cu Alexandru şi Ana Corini
( ctitori ai parohiei )

Părintele Severian, doamna preoteasă Mariana, fica Florentina, împreună cu membrii frăţiei Sf.Ioan cel Nou de la Suceava.


Enoriaşii parohiei Sf.Ioan cel Nou de la Suceava, în timpul Sf.Liturghii.



Părintele paroh Severian, slujind Sf.Liturghie.

Predică la Duminica Floriilor ( par. Cleopa de la Sihăstria)


Şi Iisus, găsind un asin tînăr, a şezut pe el, precum este scris: Nu te teme, fiica Sionului!Iată Împăratul tău vine, şezînd pe mînzul asinei (Ioan 12, 14-15)

Iubiţi credincioşi,


Dacă citim în Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament aflăm că toate proorociile care au fost spuse despre Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, Care la plinirea vremii a venit la neamul omenesc, s-au împlinit cu mare uimire la vremea lor. Aşa vedem că sfinţii prooroci, prin descoperire de la Sfîntul Duh, au arătat cu mii de ani înainte că Mîntuitorul nostru Iisus Hristos Se va naşte după trup din sămînţa femeii (Facere 3, 15); că Se va naşte din sămînţa lui Avraam (Facere 22, 17-18); că va fi din neamul lui David după trup (Isaia 9, 6).
La fel şi pentru ziua acestui mare şi prealuminat praznic al Intrării Domnului în Ierusalim, vedem împlinindu-se proorocia Sfîntului Prooroc Zaharia, care a zis: Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te fiica Ierusalimului, că iată Împăratul tău vine la tine, drept şi biruitor, smerit şi călare pe mînzul asinei (Zaharia 9, 9).
Dar, fraţii mei, ce simbolizează mînzul asinei despre care a proorocit Zaharia atît de arătat, iar Domnul şezînd pe el a împlinit proorocia? Mînzul asinei, ca orice mînz, este sălbatic şi anevoie de îmblînzit, iar ca un asin este necurat; pentru aceea nici nu era primit între cele ce se aduceau lui Dumnezeu după lege, ci se schimba. Necurate erau toate neamurile pămîntului pentru necredinţa lor şi sălbatice şi cu anevoie de îmblînzit, pentru că erau lipsite de legile lui Dumnezeu.
Şederea lui Iisus Hristos pe mînzul asinei însemna suspinarea neamurilor către El; şi vezi că Apostolii au adus la Iisus mînzul asinei, precum zice dumnezeiescul Luca, şi aruncîndu-şi hainele pe el au pus pe Iisus deasupra. Hainele aşternute pe jos erau semne şi închipuiri arătate cum că Apostolii, întinzînd propovăduirea Evangheliei la neamuri, le-au adus şi le-au supus lui Hristos, Care le-a umplut de darurile Lui cele dumnezeieşti. Apoi zice dumnezeiasca Evanghelie: Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar cînd S-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea erau scrise pentru El şi că I le-au făcut Lui (Ioan 12, 16).
Poporul care era din Betania împreună cu cei din Ierusalim, auzind că Mîntuitorul a făcut acea mare şi preaslăvită minune, a învierii lui Lazăr, mort de patru zile, numai prin strigarea: Lazăre, vino afară!, a ieşit înaintea Domnului cu mare evlavie şi mirare şi L-a întîmpinat cu stîlpări şi cu ramuri. Dar oare tot cu această e-vlavie şi credinţă l-au primit pe Mîntuitorul arhiereii, fariseii şi cărturarii? Nu. Aceştia erau plini de zavistie şi de ură împotriva Mîntuitorului şi, auzind despre preaslăvita minune cu învierea lui Lazăr, nu numai că nu au crezut, ci s-au şi grăbit să ia toate măsurile pentru a ucide pe Iisus. Căci adunînd sinedriul, ziceau: Ce facem, pentru că Omul acesta face multe minuni? Dacă-L lăsăm aşa toţi vor crede în El şi vor veni romanii şi ne vor lua şi ţara şi neamul (Ioan 11, 47-48).
Vedeţi, fraţii mei, cîtă orbire şi răutate era în mintea şi inima cărturarilor, arhiereilor şi a fariseilor împotriva lui Iisus? Cîtă deosebire era între popor şi între conducătorii lor sufleteşti! Poporul cu atîta evlavie şi cinste îl primea pe Mîntuitorul. Încă şi mulţi din iudeii, care veniseră la Maria şi care văzuseră ce a făcut Iisus, au crezut în El (Ioan 11, 45). Iar arhiereii şi fariseii, orbiţi de ură, de răutate şi necredinţă, nu numai că nu au crezut în El, ci în grabă pregăteau şi planul de a-L omorî. Cîtă dreptate avea Mîntuitorul cînd îi mustra pe aceşti cărturari şi farisei şi le zicea: Nebuni şi orbi! (Matei 23, 17). Cîtă orbire sufletească şi cîtă ură şi zavistie era în mintea şi în inima acestor conducători spirituali ai poporului lui Israel! În loc să creadă în preaslăvita minune a învierii lui Lazăr şi să-L laude pe Iisus Hristos, auzi ce zic: Ce facem pentru că Omul acesta face multe minuni? (Ioan 11, 47).
Auzi nebunie, auzi orbire din zavistie şi ură! Despre această orbire şi împietrire a fariseilor, a arhiereilor şi cărturarilor a proorocit marele prooroc Isaia, zicînd: Că s-a învîrtoşat inima poporului acestuia şi cu urechile sale greu a auzit şi ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi cu urechile să audă, şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă şi să-l vindece (Isaia 6, 10).
Iubiţi credincioşi,
Cauzele împietririi şi orbirii sufleteşti a arhiereilor şi fariseilor erau ura şi zavistia, pe care le aveau împotriva Mîntuitorului. De aceea căutau felurite pricini spre a-L pierde. Astfel am socotit să vorbim cîte ceva despre blestemata pricină a zavistiei, nu cu cuvintele noastre, ci cu ale Sfinţilor Părinţi.
Ascultaţi ce zice Sfîntul Vasile cel Mare despre zavistie: "Bun este Dumnezeu şi de bine dătător celor vrednici. Rău este numai diavolul şi izvoditor a tot felul de răutăţi şi precum la cel bun lipseşte zavistia, aşa la diavol există zavistia. Să ne păzim, fraţilor, de patima zavistiei ca să nu ne facem părtaşi lucrurilor diavolului şi potrivnicului şi să ne aflăm osîndiţi întru aceeaşi osîndă cu el. Că dacă cel ce se mîndreşte, cade în osînda diavolului, cum zavistnicul va scăpa de munca cea gătită diavolului? Că nici o patimă mai pierzătoare decît zavistia nu rămîne în inimile oamenilor, care preapuţin mîhneşte pe cei de afară, dar este cea întîi şi mai aproape răutate la cel ce o are.
Căci precum rugina roade în fier, aşa zavistia mănîncă în sufletul celui ce o are. Precum viperele mănîncă pîntecele celor ce le poartă ca să se nască, aşa şi zavistia are putere a mînca sufletul celui ce o are. Pentru că zavistia este mîhnire pentru binele aproapelui, de aceea niciodată scîrbele şi întristările nu lipsesc de la omul zavistnic. A rodit ţarina aproapelui său, este îndestulată casa lui cu toate cele necesare vieţii. Bucurii de la bărbatul acela nu lipsesc. Toate acestea sînt hrană bolii şi sporesc suferinţele celui zavistnic. Pentru aceasta cu nimic nu se deosebeşte de omul gol care de toţi se răneşte. Este cineva viteaz? Este sănătos? Acestea rănesc pe cel zavistnic. Altul este mai frumos la faţă. Altă rană a zavistnicului. Cutare întrece mult darurile sufleteşti şi pentru înţelepciunea şi puterea cuvintelor este văzut şi rîvnit. Altul este bogat, dă multe daruri celor săraci şi se laudă de cei ce dobîndesc de la el faceri de bine.
Acestea toate sînt bătăi şi răni care pătrund în inima celui zavistnic. Şi ce este mai rău la patima aceasta este că nici a o spune nu poate. Ci caută cu privirea în jos şi este posomorît şi se tulbură, cîrteşte, şi se păgubeşte de răul acesta şi amintindu-i-se de patima sa, se ruşinează să-şi arate necazul, că este zavistnic şi amărît şi se chinuie de bunătăţile prietenului şi de veselia fratelui şi nu poate suferi bunătăţile şi îndestularea aproapelui. Deci nevoind a-şi spune patima, ţine boala întru adînc care roade şi mănîncă cele dinlăuntru ale lui. Ba nici doctor al bolii acesteia, nici vreo doctorie vindecătoare nu poate afla, măcar că sînt pline Scripturile de leacuri pentru ea..." (Sf. Vasile cel Mare, Hexaimeron, 1988, p. 117).
Să auzim şi pe Sfîntul Ioan Gură de Aur vorbind despre zavistie. "Nu este alt păcat mai rău care desparte pe om de Dumnezeu şi de ceilalţi oameni ca zavistia, adică pizma. Această boală rea este mai cumplită decît iubirea de argint. Pentru că iubitorul de argint atunci se bucură cînd dobîndeşte banii; iar invidiosul şi zavistnicul atunci se bucură cînd altul pătimeşte şi păgubeşte şi îşi pierde munca lui şi socoteşte cîştig primejdiile şi pagubele altora.
Deci care altă patimă este mai rea decît aceasta? Că răutăţile lui nu le cercetează, iar de binele altora se topeşte pe sine şi se lipseşte de rai. Nici în lumea aceasta zavistnicul nu are nici un bine. Căci în ce chip cariul mănîncă lemnul şi molia roade lîna, aşa şi pizma roade cu totul sufletul şi oasele omului zavistnic şi pizmaş, căci aceste patimi sînt mai rele decît fiarele, care pentru hrană, sau din fire se pornesc spre mînie. Iar oamenii zavistnici şi pizmaşi, cînd le face cineva bine, ca şi cînd le-ar face o strîmbătate, asemenea demonilor, sînt nemilostivi şi amari vrăjmaşi. Zavistnicii şi pizmaşii fug de adunarea şi vorbirea cea firească şi nici mîntuirea lor nu o doresc. Pentru că pizma nu ştie a cinsti ceea ce este de folos. Unii ca aceştia pururea se află plini de tulburări şi de mîhnire şi sufletele lor merg la iad. Că nu este alt păcat mai rău decît pizma şi zavistia".
Iubiţi credincioşi,
Astăzi este Duminica Floriilor cînd Mîntuitorul nostru Iisus Hristos intră ca un împărat în Ierusalim, spre a se da de bună voie la chinuri şi la moarte pentru noi păcătoşii. Aţi auzit în Sfînta Evanghelie cu cîtă bucurie Îl însoţea mulţimea şi cu cîtă ură şi zavistie Îl priveau cărturarii şi arhiereii iudeilor.
Astăzi se încheie Postul Mare şi începe Săptămîna Mare a Sfintelor şi mîntuitoarelor patimi. Cei care aţi fost mai silitori cred că pînă acum v-aţi spovedit şi împărtăşit cu Trupul şi Sîngele Domnului. Care încă nu v-aţi curăţit de păcate prin spovedanie şi Sfînta Împărtaşanie, mai aveţi numai cîteva zile pînă la Sfintele Paşti. Nu mai amînaţi, ci alergaţi la preot, că nu putem să ne bucurăm de Învierea Domnului necurăţiţi şi plini de păcate. Nu vă lăsaţi pe ultimele zile că săptămîna aceasta preoţii sînt foarte ocupaţi.
Fraţii mei, din seara aceasta încep deniile, cu patimile lui Hristos. Sînt cele mai frumoase şi mişcătoare slujbe şi cîntări de peste an. Veniţi seară de seară cît mai mulţi la sfînta biserică. Cum putem noi să dormim sau să lipsim de la biserică cînd Hristos priveghează şi se roagă pentru toată lumea? Cum putem noi să rîdem şi să bem cînd Fiul lui Dumnezeu este dat în mîinile hulitorilor şi ucigaşilor necredincioşi? Cum putem noi să mîncăm acum cînd Domnul vieţii, posteşte şi suspină pentru noi? Cum să lipsim de la biserică acum, cînd Hristos este trădat de propriul său ucenic şi este vîndut iudeilor ca să fie judecat şi răstignit?
Să mergem săptămîna aceasta după Iisus Hristos, pe drumul Crucii, care pentru noi este drumul vieţii, al iertării şi al mîntuirii. Fără acest drum nimeni dintre oameni nu se poate mîntui.
Iată astăzi Hristos intră triumfal în Ierusalim însoţit de mulţime de oameni cu ramuri de finic în mîini. Să-L întîmpinăm şi noi pe Hristos cu stîlpări de fapte bune. Hristos blesteamă smochinul fără roade care se usucă. Să ne temem şi noi, că sîntem ca nişte pomi fără roade pe pămînt, lipsiţi de multe bunătăţi duhovniceşti. Hristos primeşte pe femeia păcătoasă să-I spele picioarele. Să ne apropiem şi noi de Domnul şi cu lacrimi de pocăinţă să-I udăm picioarele şi să I le sărutăm.
Hristos este vîndut de Iuda la iudei pe 30 de arginţi. Să ne ferească Dumnezeu să-L trădăm şi noi pe Domnul pentru bani, pentru cinste sau din frică. Hristos spală picioarele ucenicilor la Cina cea de Taină, ca să ne înveţe smerenia pe toţi. Hristos Mîntuitorul nostru săvîrşeşte prima Sfîntă Liturghie la Cina cea de Taină, întemeiază deci jertfa liturgică şi împărtăşeşte pe ucenici, înainte de patima Sa. Să preţuim toată viaţa biserica, să mergem regulat la Sfînta Liturghie şi să ne apropiem cu evlavie şi pregătire de Sfînta Împărtăşanie, mai ales la marile praznice şi sărbători creştine. Numai Iuda, vînzătorul, cînd s-a împărtăşit "a intrat satana în el", căci a primit cu nevrednicie Trupul şi Sîngele Domnului. Aşa vor pătimi toţi cei ce se împărtăşesc cu necredinţă şi cu păcate mari pe suflet. Vai de cei ce zac în păcate grele şi nici măcar în sfintele posturi nu se pocăiesc şi nu se împacă cu Mîntuitorul.
Iată, Vinerea Mare! Fiul lui Dumnezeu este răstignit între doi tîlhari, pentru mîntuirea noastră. Să mergem cu sfintele femei mironosiţe să plîngem pe Iisus Hristos şi mai ales să ne plîngem păcatele noastre lîngă Crucea Lui. Hristos îşi dă duhul şi apoi este pus în mormînt. Să îngenunchem cu mare credinţă la Mormîntul Domnului, să-L tămîiem, să ne rugăm şi să ne cerem iertare, să ne împăcăm unii cu alţii şi în noaptea sfîntă a Sfintelor Paşti să aşteptăm clipa de taină a Învierii Domnului şi a învierii noastre.
De vom face aşa, ne vom bucura cu toţii de lumina învierii Mîntuitorului şi vom putea cînta cîntarea îngerească de biruinţă asupra morţii şi a iadului. Amin.

PRO TV : Este din lemn de brad şi arată ca în cărţile cu poveşti



Sâmbăta 19 aprilie, după încheierea Sfintei Liturghii, Echipa Pro TV, a poftit la noi în ospeţie...
Aceştia au făcut un scurt, dar vorba corespondentei de la Pro TV "curios" reportaj despre bisericuţa de lemn.


Ţinem să menţionăm, că în acest reportaj, din motive neclare, corespondenta Pro TV, a expus unele date greşite, cum ar fi spre exemplu costul total al construcţiei, pe care dumneaei la estimat la 100.ooo mii de euro. Şi asta în ciuda faptului că părintele paroh nu a declarat nici o cifră...
Oricum noi nu ne suparăm, pe jurnalista de la Pro TV, care a expus în reportaj cifre, care nici pe departe nu corespund realităţii, ba dimpotrivă, dorim întregii echipe Pro Tv, satisfacţii în muncă şi binenţeles cât mai multe ştiri de calitate.
DOAMNE AJUTA Pro TV!

sâmbătă, 19 aprilie 2008

SĂPTĂMÂNA PATIMILOR

ORARUL SERVICIILOR DIVINE

care se vor săvârşi pe parcursul Săptămânii Patimilor, în biserica „Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava”


Marţi 22.04.2008
ora 17.30 Taina Sfântului Maslu şi Sfinţirea Apei.

Miercuri 23.04.2008
ora 17.00 Vecernia, după care va avea loc mărturisirea credincioşilor.

Joi 24.04.2008
ora 7.30 Rugăciunile Dimineţii, Ciasurile şi Sfânta Liturghie .
ora 16.30 Deniile (citirea celor 12 Evanghelii, a Patimilor Domnului nostru Iisus Hristos.)

Vineri 25.04.2008
ora15.30 Scoaterea Sfântului Aer (Epitaf). Prohodul Domnului.

Sâmbăta 26.04.2008
ora 23.30 Înconjorul Sfintei biserici
ora 24.00 Începutul slujbei pascale. Învierea Domnului.


SLAVĂ LUI DUMNEZEU PENTRU TOATE!

marți, 15 aprilie 2008

BISERICĂ MARAMUREŞANĂ LA CHIŞINĂU


BISERICĂ MARAMUREŞANĂ LA CHIŞINĂU
Cu Hramul „Sf.Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava”

De peste crestele bătrânilor noştri Carpaţi. Din Maramureşul istoric. Cam de pe acolo, unde a descălecat primul Domnitor oficial al Moldovei, în 1359, - străbunicul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, de asemenea, şi străbunul nostru al tuturor, Voievodul Bogdan I. De la care, într-un fel, o pornirăm, preluând şi transmiţând ştafeta, generaţie după generaţie, cu toţii : cei, care, vorba cronicarului Grigore Ureche, „de la Râm ne tragem” – fie moldoveni, munteni, ardeleni, sau de altă seminţie „râmlenească”.
Aşa s-a întâmplat, că visul unui mic grup de oameni (inclusiv pedagogi, medici şi farmacişti; printre care şi umila persoană a subsemnatului ), la care au aderat pe parcurs mai mulţi inşi de bună credinţă – toţi, la un loc, animaţi de cuviosul preot paroh Severian Gheras şi distinsa preoteasă Marina, - de a aduce o biserică „de la izvoarele noastre” şi de a o înălţa în inima capitalei moldave... s-a realizat ceva mai târziu decât ne-am propus iniţial. Deoarece, au fost la mijloc şi niscai obstacole – cum fără asta în Ţara lui badea Mior!? Ne mai vorbind de faptul, că şi finanţele necesare, bănuţ cu bănuţ, s-au adunat, deşi donaţi din suflet, cam cu scârţ în situaţia în care ne aflăm astăzi...
Principalul e, totuşi, că Sfântul locaş şi-a ocupat, în sfârşit, locul său hărăzit, după cum afirmam cu doi ani în urmă, de Cel de Sus. Or, o biserică nu se face, nu se zideşte şi nu se înalţă doar cu vrerea omului; mai trebuie şi un „Doamne Ajută!”. Care s-a şi răsfrânt benefic – mereu jinduit şi întotdeauna aşteptat – asupra noastră la momentul potrivit.
În această ordine de idei, e ceva mai mult decât semnificativ faptul, că o Casă a Domnului îşi va deschide cât se poate de larg uşile sale pentru oameni, pentru fiecare dintre noi în chiar preajma Sfintelor Paşti.
E poate şi un semn de aprobare, de încurajare pentru cei, care şi-au adus sau îşi vor aduce obolul şi modestul aport (nu numaidecât material) atât la ridicarea în spaţiu, cât şi la păstrarea şi dăinuirea în timp a acestei Minuni de pe Calea Orheiului – biserica creştină, zămislită din brad şi gorun carpatin, cu Hramul „Sf.Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava”. Şi care ne va aminti – clipă de clipă, an de an şi de-a pururi – de rădăcinile şi obârşia noastră. Ca să ţinem minte! S-o ştim şi s-o transmitem copiilor şi nepoţilor, dar şi strănepoţilor noştri. Şi tot aşa cum zice Cartea Cărţilor, în veac!

Doctor Liviu Belâi, Asociaţia Obştească ProFarmacia

luni, 14 aprilie 2008

Duminica a V-a a Postului Mare


Duminica a V-a a Postului Mare
(Cuvioasa Maria Egipteanca – mântuirea prin pocăinţă aspră)

Iată-ne din Mila lui Dumnezeu ajunşi în Duminica a V-a a Postului Mare, cu câţiva paşi mai aproape de sărbătoarea Învierii Domnului. Mai ieri primeam cenuşa pe cap, în semn de începere a Postului trupesc şi duhovnicesc, iar acum suntem deja în a cincea duminică, cu doar două duminici înaintea Paştelui.

În această Duminică este proslăvită Cuvioasa Maria Egipteanca, una dintre marile păcătoase care a răspuns chemării lui Dumnezeu şi a ajuns o mare dreaptă.
Aşa cum îi spune şi numele, Maria s-a născut în Egipt, iar de la vârsta de 12 ani s-a despărţit de membrii familiei şi a plecat în oraşul Alexandria, din nordul ţării. De o frumuseţe izbitoare, Maria a luat drumul desfrâului, atrăgând multe suflete în acest păcat. Timp de şaptesprezece ani şi-a petrecut viaţa în desfrâu, însă dorind să meargă la Ierusalim, să se închine lemnului Sfintei Cruci, a constatat că nu poate să intre în locul în care crucea era adăpostită, fiind de mai multe ori izbită înapoi. Acela a fost momentul în care Sfânta Maria Egipteanca a descoperit faptul că viaţa ce o dusese până atunci nu a fost întocmai pe placul Celui de Sus. Şi-a dat seama de păcatul în care trăise atâţia ani de zile. Este momentul în care Maria regretă viaţa de până atunci şi decide să se pocăiască. Se încrede în Maica Domnului şi decide să îşi schimbe radical viaţa şi comportamentul. Având trei pâini uscate drept hrană, Sfânta Maria Egipteanca a trecut apa Iordanului şi s-a afundat în pustia deşertului. Aceasta s-a rugat neîncetat, aflându-se în multe nevoinţe, călindu-şi sufletul între arşiţa şi frigul oferite de către deşert. Aşa a trăit timp de 47 de ani, în pocăinţă aspră, în încercări şi multe ispite, găsind în final mântuirea. Se spune şi se crede faptul că atât de mult s-a ridicat deasupra patimilor, încât nivelul ei spiritual îi permitea să treacă apa Iordanului pe deasupra, iar în timpul rugăciunilor se ridica de la suprafaţa pământului, preţ de un cot; cu alte cuvinte, levita. Martor la toate acestea a fost doar Dumnezeu, iar la sfârşitul vieţii l-a avut drept martor pe duhovnicul acesteia, Sfântul Zosima.
Sfantul Teofan Zavoratul în predicile sale îi aducea mari laude, celei care până la pocăinţă fusese o mare desfrânată :
“Bucuraţi-vă, păcătoşilor! Vă e deschisă nu numai uşa pocăinţei, ci şi cămara slavei! Uitaţi-vă ce era Maria şi ce a ajuns, şi însufleţiti-vă spre a alerga cu bărbăţie pe calea ei.
Domnul a chemat-o, ea s-a sculat şi a mers - şi mergând, nu s-a mai întors sa privească înapoi. Şi pe noi toţi ne cheamă acum Domnul - şi cine n-a răspuns la aceasta milostivă chemare a Lui ? Aproape toţi s-au pregătit pentru primirea Sfintelor Taine, s-au spovedit şi s-au împărtăşit, adică a răspuns chemării şi s-au sculat. Deci, să mergem acum neabătut şi pe calea pe care a mers Maria, ca să ajungem şi acolo unde a ajuns ea în cele din urma.
Sfânta Maria, pocăindu-se, a lăsat tot şi, trecând Iordanul, petrecând acolo în pustie vieţuire cumplit de aspră, s-a curăţit de patimi şi s-a mântuit. Iată pilda! Pregatiţi-vă să-i urmaţi.
Poate că nimeni dintre noi nu a făgaduit să facă chiar la fel; dar toţi suntem datori să facem tocmai la fel, dacă este să ţinem seama nu de înfăţişarea dinafară a faptelor sfintei, ci de duhul şi de puterea lor.
Depărtându-se în pustie, sfânta Maria s-a rupt de înşelarile lumii şi prin aceasta a înlăturat toate ispitele din partea lor. După aceasta, păcatul putea să o atragă doar prin trup. Dar nici trupul n-avea odihnă în pustie. Postul, culcarea pe jos, arşiţa şi gerul îl istoveau. Şi iată două mijloace puternice prin care sfânta a ţinut piept în luptă şi a învins păcatul: depărtarea de lume şi istovirea trupului.” din ” Pregatirea pentru spovedanie şi pentru Sfânta Împărtăşanie - Predici la Triod”, Sfântul Teofan Zăvoratul, 13 martie 1866.
Maria Egipteanca, în dialogurile pe care le-a avut cu Avva Zosima, îi spunea acestuia: “Şaptesprezece ani am petrecut în pustia aceasta, luptându-mă ca cu nişte hiare cumplite, cu ale mele nebuneşti pofte. Căci când începeam să gust hrană, îmi venea dor de carne şi de peşte, de care aveam eu în Egipt, încă doream şi de băutura vinului, pentru că mult vin beam în lume fiind, iar aicea şi apă nicidecum având, cumplit mă ardeam de sete, şi cu anevoie răbdam. Mi se făcea încă dor de cântece lumeşti, carile foarte mă tulburau şi cu care mă deprinsesem. Atuncea îndată lăcrămând şi în piept bătându-mă, îmi aduceam aminte de făgăduinţele, carile am făcut, când am ieşit la pustia aceasta şi mă făceam cu gândul înaintea icoanei Preacuratei de Dumnezeu Născătoarei, chezăşuitoarei mele, şi înaintea ei plângeam, rugându-o ca să gonească de la mine acele gânduri ce aşa îmi turburau ticălosul meu suflet. Iar după ce de ajuns plângeam, şi în piept cu osârdie mă băteam, atuncea vedeam o lumină carea de pretutindenea mă strălucea şi simţeam o alinare carea mă scotea din întreite valuri. Iară gândurile carile iarăşi mă împingeau spre păcat, cum ţi le voi spune, părinte? Iartă-mă! Pentru că foc se aprindea înlăuntrul inimii mele celii pătimaşe, şi de pretutindenea mă ardea, şi spre pofta amestecării mă silea. Iar când îmi venea un gând ca acesta, mă aruncam la pământ şi cu lacrimi mă udam, socotind că stau înaintea chezăşuitoarei mele, carea îmi judeca călcarea mea de aşezământ; şi nu mă sculam dela pământ ziua şi noaptea, până ce lumina acea dulce îmi strălucea mie şi gonea gândurile cele ce mă turburau.
Aşa am săvârşit şaptesprezece ani, pătimind nenumărate nevoi. Iară de atunci până astăzi ajutătoarea mea întru toate, de Dumnezeu Născătoarea, la toate ca de mână mă povăţuieşte.” Auzind-o pe Cuvioasa Maria Egipteanca rostind pasaje din Sfânta Scriptură, stareţul Zosima a întrebat-o: „Ai citit Cartea Psalmilor, maica mea, sau alte cărţi?” Zâmbind, ea a răspuns: „Crede-mă, omule, că n-am văzut de când am trecut Iordanul pe alt om decât astăzi chipul tău. Dar nici fiară sălbatică sau altă vieţuitoare n-am zărit de când am văzut acest pustiu. Iar carte n-am învăţat niciodată. Nici n-am auzit pe cineva cântând sau citind psalmi, Cuvântul lui Dumnezeu, însă, Care este viu şi lucrător, dă omului cunoştinţă”. „Am dobândit ca o hrană neîmpuţinată – nădejdea mântuirii mele – gândindu-mă numai de la câte rele m-a mântuit. Mă hrănesc şi mă acopăr cu cuvântul lui Dumnezeu”, avea să spună cea care îl depăşise pe Avva Zosima în măsura sfinţeniei, „ajunge darul Domnului spre a păstra neîntinată fiinţa sufletului”. Cuvioasa Maria Egipteanca a trecut la cele veşnice în anul 431, la vârsta de 76 de ani, în vremea împăratului Teodosie cel Tânăr.
Duminica a V-a din Postul Mare a fost rânduită de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii spre cinstirea Cuvioasei Maria Egipteanca. Viaţa Cuvioasei arată cu limpezime contrastul între cultura trupului morţii sau al vieţii spre moarte şi cultura trupului slavei sau al morţii spre viaţă.

A scris Mihail BORTĂ, masterand la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, secţia istorice-practice.

joi, 10 aprilie 2008

Bunavestire

De sărbătoarea Bunavestirii, enoriaşii Comunităţii Ortodoxe "Sf. Ioan din Cronştadt şi Sf. Mucenic Victor" împreună cu preotul paroh Severian Gheras, după săvârşirea serviciului divin, respectând vechea tradiţie au dat drumul la porumbei către cer.

miercuri, 9 aprilie 2008

Sfântul Ioan de Kronştadt: viaţa, învăţătura, minunile


Sfantul Ioan de Kronştadt: viaţa, învăţătura, minunile
de episcop Alexandru (Semionov - Tian - Şanskii)

editura Sophia, Bucureşti

Traducere din limba rusă de Boris Buzilă



Părintele Ioan de Kronstadt a dat mărturie prin cuvânt și prin fap­tă (mai bine zis, prin întreaga sa viață) despre atotcuprinzătoarea, uni­versala însemnătate a preoției și, înainte de toate, despre lu­cra­rea de căpetenie pe care o săvârșește preotul – Taina Sfintei Eu­haristii. El a fost che­mat să descopere și să dovedească o dată în plus că Dumnezeiasca Liturghie – mai exact, Sfân­ta Taină a Euha­ristiei, care se săvârșește în cadrul acesteia – este, pe drept cuvânt, izvorul adevăratei vieți creștine, care este viață dumnezeiască, nu numai dreaptă și cu­ra­tă. Nu în zadar tocmai în epoca noastră părintele Ioan a arătat iarăși lumii străvechea cale de temelie, tuturor ­deschisă, a sfințeniei și a nemincinoasei uniri întru dragoste, pe care se zidește Bise­rica.
Părintele Ioan ca pedagog • Părintele Ioan despre preoție • Părintele Ioan despre Biserică • Părintele Ioan și viața socială • Părintele Ioan despre rugăciune • Părintele Ioan despre răbdare • Părintele Ioan despre dragostea de aproapele • Părintele Ioan despre оmpărtășirea cu Dumnezeu
Cuprins:
Din partea autorului Capitolul
1. De la primii ani ai vieţii la preoţie
Capitolul 2. Început de pastoraţie
Capitolul 3. Părintele Ioan, filantropul
Capitolul 4. Părintele Ioan, pedagogul
Capitolul 5. Fenomene negative оn viaţa religioasă a epocii sale. Părintele Ioan despre Liturghie Capitolul 6. Părintele Ioan, duhovnicul
Capitolul 7. Părintele Ioan în biserică
Capitolul 8. Părintele Ioan despre preoţie
Capitolul 9. Aspecte pozitive ale vieţii religioase a epocii. Părintele Ioan despre cunoaşterea Adevărului
Capitolul 10. Părintele Ioan despre Biserică
Capitolul 11. Părintele Ioan despre Maica Domnului şi despre lumea creată
Capitolul 12. Părintele Ioan despre rău
Capitolul 13. Părintele Ioan şi lupta pentru lumină
Capitolul 14. Părintele Ioan despre rugăciune
Capitolul 15. Părintele Ioan despre pocăinţă, post, răbdare
Capitolul 16. Părintele Ioan despre dragostea de oameni şi despre comunicarea cu Dumnezeu
Capitolul 17. Părintele Ioan şi viaţa socială
Capitolul 18. O zi din viaţa părintelui Ioan
Capitolul 19. Călătoriile părintelui Ioan
Capitolul 20. Păstorul a toată Rusia
Capitolul 21.Despre minuni
Capitolul 22. Puterea rugăciunii părintelui Ioan
Capitolul 23. Rugăciunile făcătoare de minuni ale părintelui Ioan. Оncrederea de care se bucurau оn popor
Capitolul 24. Dificultăţile din ultimii ani de viaţă ai părintelui Ioan. Moartea şi înmormântarea sa
Postfaţă Rugăciunile făcătoare de minuni ale părintelui Ioan. Încrederea de care se bucurau în popor 1. Оn privinţa naturii bolilor, aşa cum am mai spus, suferinzii care au avut parte de cele mai multe vindecări au fost posedaţii, nevăzătorii şi alcoolicii. Vindecarea posedaţilor îi impunea părintelui Ioan o extraordinară tensiune rugătoare şi o imensă stăpânire de sine. Demonizaţii pot fi recunoscuţi printr-o extremă agitaţie, manifestată îndeosebi în preajma a tot ce înseamnă sacralitate pentru creştini. Atunci încep să înjure, să profereze blasfemii şi cuvinte murdare, să se crispeze, să facă accese de furie, cu spasme şi convulsii. Uneori, făcând aceasta, vădesc o neobişnuită forţă fizică, împotrivindu-se cu disperare celor care vor să-i apropie de vreun obiect sfinţit. De cele mai multe ori aceşti bolnavi nu ştiu ce spun, iar atunci când îşi recapătă luciditatea îşi dau seama că s-au aflat sub acţiunea unor forţe malefice şi suferă enorm. Când se află în criză li se sluţesc feţele, căpătând o expresie de suferinţă ajunsă la limită, dar şi de repulsie faţă de cei din jur. Psihiatria contemporană nu-şi propune să studieze cauzele metafizice, colaterale, ale unor asemenea boli, dar, în acelaşi timp insistă tot mai mult pe relaţia dintre bolile psihice şi tulburările nervoase şi starea morală a bolnavului. În special se poate demonstra că trufia, egoismul, egocentrismul se află la baza a numeroase tulburări psihice. Observaţiile şi concluziile ştiinţei contemporane vin оn sprijinul explicaţiilor pe care le dă creştinismul multora dintre aceste boli şi îi fac pe oamenii de ştiinţă să le privească cu seriozitate şi să recunoască faptul că ele nu contrazic câtuşi de puţin datele ştiinţei. 2. Era firesc ca părintele Ioan să privească aceste fenomene din perspectiva Evangheliei şi să acţioneze ca atare. În literatura care i-a fost consacrată găsim numeroase mărturii despre vindecări de posedaţi, оn urma rugăciunilor făcute de el. Aşa cum am arătat оn capitolul precedent, el оnsuşi s-a referit оn mod explicit la asemenea cazuri, care prezentau aceleaşi simptome. Ţinând seama de aceasta ne vom limita la cвteva exemple, prezentate pe scurt. Despre una dintre aceste vindecări, care a avut loc la Sankt-Petersburg, la 14 martie 1902, într-o biserică de pe strada Basseinaia relatează preotul I. Ornatski: „De îndată ce auzea bătând pe undeva clopotul vreunei biserici, tânăra ţărancă Feodosia, dintr-un sat din gubernia Tver, se trântea la pământ, răcnea, se zbătea în convulsii. Nu mergea la biserică, sub diferite pretexte, iar dacă nimerea acolo, începeau să se producă în ea aceleaşi simptome morbide în momentele cele mai importante ale Liturghiei. În cele din urmă, părinţii au decis să ceară ajutorul părintelui Ioan. Au adus-o pe Feodosia în biserica în care slujea părintele Ioan la o Liturghie a darurilor mai înainte sfinţite, când tocmai avea loc împărtăşirea credincioşilor, iar părintele ieşise cu Sfântul Potir în faţa uşilor împărăteşti. Bolnava şi-a închis îndată ochii, a început să scoată strigăte îngrozitoare, s-a schimonosit la faţă, se zbătea, împărtăşania, a luat-o de mână pe bolnavă, şi-a aţintit privirea asupra ei, spunându-i cu voce aspră, răsunătoare: „Оn numele Domnului nostru Iisus Hristos îţi poruncesc, satano, să ieşi afară!” Părintele a repetat aceste cuvinte de trei ori. În biserică se lăsase o tăcere mormвntală. Răsuna doar acea poruncă inflexibilă, şi din nou: „Ieşi, ieşi! Ieşi acum, acum!” Totul a durat cam trei minute. Apoi răcnetele au încetat, bolnava, tot cu ochii închişi, respirând greu, s-a lăsat pe mâinile celor ce o ţineau. Părintele Ioan i-a spus de trei ori „Deschide ochii!”. Cu mare greutate bolnava şi-a deschis ochii. Apoi părintele a determinat-o să-şi facă cruce; prima dată s-a închinat cu un vădit efort şi fără chef, apoi оn mod liber. Părintele Ioan a întrebat-o: „Cum te cheamă?”. „Feodosia”, a răspuns bolnava. „Mai fă-ţi cruce o dată!” De astă dată Feodosia s-a оnchinat absolut liber. „Daţi-i drumul, a spus părintele; este perfect sănătoasă.” Cвnd cei ce o ţinuseră i-au dat drumul, părintele i-a propus bolnavei să primească оmpărtăşania, ceea ce a şi făcut, cu calm şi evlavie. Mai tвrziu, cineva dintre cei ce fuseseră de faţă l-a оntrebat pe părinte dacă se vor mai repeta crizele. Părintele a răspuns: „Nu se vor repeta. S-a vindecat.” De la un anume V. I. Popov, care descrie călătoria făcută оn anul 1890, оmpreună cu părintele Ioan, de la Arhanghelsk la Moscova, aflăm că, după ce s-au oprit pentru puţin timp оntr-un loc, cвnd erau gata de plecare, cu caii оnhămaţi, au apărut doi ţărani care aduceau pe sus o femeie, cu ochii holbaţi, care opunea rezistenţă. I se citea pe faţă o tulburare de nedescris. Au tвrвt-o cu mare greutate pвnă la locul unde se afla părintele Ioan, iar acolo a оnceput să latre. Părintele Ioan şi-a pus mвna stвngă pe capul ei, iar cu dreapta оi făcea semnul crucii, spunвnd rugăciunea „Să оnvie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui!” Totuşi femeia lătra din ce оn ce mai tare. „Toţi stăteam mai mult morţi decвt vii… Părintele părea căzut оntr-o stare de teribilă transă. I se citea pe faţă o voinţă de neclintit. Fruntea i se acoperise de broboane de sudoare. Simţeam că se poartă o crвncenă luptă nevăzută. Răcnetele au prins a se domoli. Bolnava a respirat adвnc. Dintr-odată şi-a venit оn fire, оntr-o clipă faţa i s-a luminat, a căzut оn genunchi cu lacrimi de bucurie la picioarele vindecătorului, făcвndu-şi cruce şi dвnd laudă lui Dumnezeu. Am aflat că femeia suferea de şapte ani.” Autorul acestei relatări l-a оntrebat mai tвrziu pe părintele Ioan: „Din ce cauză influenţa demonilor se vădeşte mai cu seamă la «prostime», la oamenii de rвnd?” „Din оngăduinţa lui Dumnezeu – i-a răspuns – şi poate avea un anumit rol оn punerea la оncercare a credinţei şi evlaviei poporului nostru; diavolul se arată foarte interesat de oameni cu concepţii religioase; оn cazul oamenilor culţi, care de cele mai multe ori nici nu recunosc acţiunea оntunecatelor forţe demonice, o asemenea intervenţie n-ar avea nici un rost, fiindcă oricum ei (necredincioşii) sunt оn mвinile diavolului.” 3. Cazurile de vindecare a nevăzătorilor se deosebesc de celelalte prin faptul că părintele Ioan le săvвrşea folosind apa sfinţită. Arhiepiscopul Serafim (Boguceavski) relatează, bazвndu-se pe o mărturie a unor ţărani (Ivanovii), că o rudă a acestora a fost adusă la gara Golut, pe unde trebuia să treacă trenul părintelui Ioan, care acceptase оn prealabil să o vadă. Părintele i-a spus bolnavei să-şi scoată pansamentele de pe ochi, apoi a făcut o sfeştanie de sfinţire a apei, după care a оnmuiat un prosop оn apa sfinţită, ştergвndu-i de trei ori ochii nevăzătoarei. Aceasta a оnceput să strige dintr-odată: „Văd, văd!”, aruncвndu-se la picioarele părintelui Ioan şi оncepвnd să i le sărute. I-au imitat gestul şi ceilalţi membri ai familiei bolnavei, nebuni de bucurie. A trebuit să intervină jandarmii să-i оmprăştie. Un ofiţer оn rezervă, A. Snegur, fost colonel de stat-major, povesteşte că оn 1870, pe cвnd avea şase ani, mergвnd cu trenul şi aplecвndu-se peste fereastra deschisă a vagonului, i-a intrat оn ochi praf de cărbune de la locomotivă, vătămвndu-i mai оntвi un ochi, apoi şi pe celălalt. Profesorii Belliarminov şi Tihomirov оmpreună cu doctorul Mohr sperau să-i salveze, printr-o operaţie complicată, ochiul stвng, cel ce nu suferise arsura. Оn ajunul proiectatei operaţii, plimbвndu-se prin parcul Şuvalovskii, copilul bolnav şi tatăl acestuia au оntвlnit cвteva persoane care оl оnsoţeau pe un preot. Acesta, despărţindu-se de grup, s-a apropiat, interesвndu-se de boala copilului. Aflвnd despre ce este vorba, preotul, cu o mişcare energică, neaşteptată, a rupt pansamentele de pe ochii bolnavului, spunвnd: „Nu-i nimic! Se va face bine!” „Atunci, continuă povestitorul, mi-a apărut оnainte un preot firav, mic de statură, care se grăbea să ajungă din urmă grupul (pвnă atunci nu văzusem nimic). Vederea mi s-a limpezit; aveam să rămвn aşa pвnă la sfвrşitul vieţii.” Mai tвrziu a aflat că preotul acela fusese părintele Ioan şi de atunci оncrederea familiei оn el, inclusiv a capului familiei, care era luteran, avea să nu cunoască margini. Există informaţii şi despre alte multe cazuri de vindecare a nevăzătorilor sau a celor ce sufereau de boli de ochi. Dintre acestea se remarcă cea care aparţine unui muzician, foarte cunoscut la vremea sa, Agrenev Slavianski, despre vindecarea unui tвnăr cobzar orb. Acesta cвnta şi оn corul său, fiind cunoscut şi оn calitate de cвntăreţ de vechi cвntece cu conţinut religios. Cu binecuvвntarea părintelui Ioan, Agrenev urma să dea un concert la Kronstadt оn folosul familiilor marinarilor de pe vasul militar „Rusalka”, care оşi pierduseră viaţa оntr-un naufragiu. Părintele оşi exprimase dorinţa să asculte faimosul cor, care urma să dea răspunsurile la Liturghie. I-a plăcut foarte mult cum s-a prezentat corul, pe care l-a invitat să mai participe o dată la Liturghie, cвnd s-a şi produs vindecarea minunată. „După slujbă, relatează Agrenev, l-am invitat pe părinte să vină să-mi binecuvвnteze familia şi pe corişti. După un Te-Deum şi o slujbă de sfinţire a apei ne-am apropiat unul cвte unul, să sărutăm crucea. L-am dus şi pe orbul Ivan. «De cвtă vreme nu vezi?», l-a оntrebat părintele. «Din copilărie. Am avut scrofuloză şi n-am mai văzut.» «Nu-i nimic, a răspuns părintele, zвmbind; şi eu am fost bolnav de scrofuloză şi nu aud bine. Hai să ne rugăm оmpreună Domnului.» Spunвnd aceste cuvinte a luat cu o lingură apa sfinţită din castron, şi-a turnat-o оn palmă, spălвndu-i de trei ori ochii lui Ivan, apoi l-a mвngвiat, l-a blagoslovit spunвndu-i: «Domnul se va milostivi de tine; du-te cu Dumnezeu!» Seara am dat un concert. Оnainte de оnceperea concertului a intrat оn cabina mea un băiat, căruia i-l dădusem оn grijă pe orb, exclamвnd: «Vede, vede! Ivan vede!» «Cum aşa? Adu-l оncoace?» A venit Ivan: «Da, stăpвne, văd! dar cam aşa, prin ceaţă…» Nu mai оncăpea nici o оndoială. Ivan stătea оnaintea mea, cu ochii deschişi, zвmbind bucuros. Acum vede bine de tot, nu are nevoie de ajutor. Dintr-un ins copleşit de tristeţe, cu capul оn jos şi cu ochii оnchişi, Ivan s-a transformat оntr-un tвnăr vesel, vorbăreţ, nu-şi mai ţine capul plecat, a оnceput să cвnte cвntece mai vesele.” 4. Există numeroase mărturii şi despre darul оnainte-vederii pe care оl vădea uneori părintele Ioan. Unii se referă la faptul că le zicea pe nume unor oameni pe care nu-i cunoştea sau că altora, оntвlniţi ocazional, le prevestea viitorul; unora le prezicea direct sau indirect apropierea sfвrşitului; оn fine, putea să denunţe relele intenţii şi manifestările de neоncredere ale altora faţă de sine оnsuşi, fără să-i fi fost aduse la cunoştinţă. Cei familiarizaţi cu experienţa unor persoane cu o intensă viaţă religioasă nu se vor mira de aceste relatări. Istoria „stareţilor” (bătrвnilor „оmbunătăţiţi”) din Rusia cunoaşte numeroase asemenea exemple, pe care le оntвlnim оn viaţa multor sfinţi ortodocşi. Chiar dacă оn unele cazuri ar putea fi vorba de nişte coincidenţe, admiratorii părintelui Ioan le considerau оntotdeauna fenomene de premoniţie, оnseşi aceste interpretări vădind forţa duhovnicească ale celui căruia i se atribuie. Este adevărat că şarlatanii şi falşii profeţi ajung să trezească un anumit interes şi pot să determine admiraţia unora, dar aceste cazuri nu aduc nici un folos duhovnicesc şi nici nu pătrund оn straturile profunde ale sufletului şi ale existenţei, оn genere. Dimpotrivă, o „оnainte-vedere” reală sau doar pusă pe seama unor oameni cum a fost părintele Ioan nu trece fără a lăsa urme adвnci, binecuvвntate, оn sufletul celor care s-au aflat de faţă la petrecerea ei. De pildă, ori de cвte ori prevedea sfвrşitul iminent al cuiva, părintele Ioan se străduia să-l оmpărtăşească pe cel pe care оl „vedea” ameninţat de primejdia de moarte. Cвnd оi оnmвna cuiva pe neaşteptate o importantă sumă de bani o făcea cu convingerea că оl va salva pe omul acela dintr-o situaţie disperată, fără ieşire. Iar denunţarea scepticismului celor ce nu aveau оncredere оn el avea drept urmări trezirea şi consolidarea adevăratei credinţe оn cei care pвnă atunci dăduseră dovadă de puţină credinţă sau chiar de necredinţă. Darul „оnainte-vederii”, asemenea altor manifestări supranaturale, cum ar fi facerea de minuni la sfinţi şi la drepţii lui Dumnezeu, reprezintă, оn ultimă instanţă, dovada faptului că оn ei este prezentă şi „lucrează” Iubirea dumnezeiască. Pentru a оnţelege acest lucru este de ajuns să ne amintim că şi оn iubirea pămвntească există, оntr-o anumită măsură, o răsfrвngere a iubirii cereşti şi se manifestă uneori o „оnainte-vedere”. Ştim cu toţii că o persoană care iubeşte cu sinceritate este оn stare „să ghicească” dorinţele sau gвndurile persoanei iubite. Din numeroasele exemple de „оnainte-vedere” rămase de la părintele Ioan ne vom opri la cвteva. Astfel, episcopul Ioan Pecerski, оntr-o comunicare publică făcută la Belgrad, a relatat că profesorul A. I. Alexandrov, care asistase la o sfeştanie celebrată de părintele Ioan оntr-o casă particulară din Kazan, s-a retras după terminarea slujbei оntr-o оncăpere alăturată. Cвnd cei ce asistaseră la slujbă s-au dus să sărute crucea, părintele Ioan, оntorcвndu-se către camera оn spatele căreia se afla Alexandrov, care lăsase uşa оntredeschisă, a оntrebat cu glas tare: „Dar profesorul de ce nu vine?”. Cвnd acesta şi-a făcut apariţia a continuat: „Ce se оntвmplă, vă este frică de cruce? Băgaţi de seamă că n-o să treacă mult timp şi o să daţi dumneavoastră crucea la sărutat!” Curвnd, profesorul avea să se despartă de soţie, care оl părăsise, şi apoi s-a călugărit. A devenit rectorul Academiei Teologice din Kazan şi chiar episcop. De atunci a оnceput să aibă оncredere оn părintele Ioan, iar după ce a ajuns episcop s-a оmbolnăvit de o boală gravă şi i-a trimis o scrisoare părintelui Ioan ca să se roage pentru sănătatea lui. Оndată după ce a primit răspuns, s-a оnsănătoşit. Un caz asemănător a fost prezentat cu aceeaşi ocazie оntr-o comunicare a protoiereului Feodor Sinkievici. Odată, fiind invitat să oficieze o sfeştanie оntr-o casă, părintele Ioan şi-a făcut precipitat apariţia, nu s-a salutat cu nimeni şi s-a dus „glonţ”, deşi nu cunoştea casa, оn camera оn care se ascunsese o femeie necredincioasă care nu voia să asiste la sfeştanie. Părintele Ioan i-a vorbit pвnă cвnd a adus-o la credinţă şi numai după aceea a ţinut slujba. Autorul acestei cărţi este оn posesia unei scrisori оn care o persoană demnă de toată оncrederea оi scrie că, fiind student, a nimerit din оntвmplare la nişte prieteni оn a căror casă părintele Ioan tocmai urma să săvвrşească o sfeştanie. Fiindu-i jenă să participe alături de cei aflaţi de faţă, s-a retras оntr-o cameră unde nu putea fi descoperit. De оndată ce a venit, părintele Ioan, оnainte de a оncepe să slujească, s-a dus la el, invitвndu-l să ia parte la slujbă. Cazurile de premoniţie la care ne-am referit mai sus şi altele care vor mai fi fost ar putea să pară, la prima vedere, оntвmplătoare sau lipsite de importanţă. Оn realitate, ele ar putea demonstra оnsemnătatea unei unanimităţi оn biserică, a unei comuniuni оn „sobornicitate”, care trebuie să se vădească оn primul rвnd оntr-o comuniune оn rugăciune. Ştim că părintele Ioan era conştient de necesitatea unei asemenea coeziuni, pentru care milita cu ardoare, suferind ori de cвte ori era nesocotită; poate că tocmai aceasta va fi fost cauza acelor premoniţii. 5. Оn aceeaşi scrisoare, оn afara mărturiei de mai sus există şi unele aprecieri critice la adresa unor manifestări ale părintelui Ioan оmpărtăşite de mulţi alţi credincioşi evlavioşi. „Părintele Ioan – scrie autorul scrisorii respective – rostea rugăciunile şi ecfonisele aproape оn şoaptă, оncвt era foarte greu să-ţi dai seama ce spune. Era evident că se ruga tot timpul, dar, deşi rugăciunea era comună, părea că fiecare ne reprezentam doar pe noi оnşine.” Dacă comparăm aceste afirmaţii cu multe altele potrivit cărora, dimpotrivă, părintele Ioan ajungea uneori să rostească rugăciunile pe un ton excesiv de acut, ceea ce de asemenea stвrnea nemulţumiri, am putea ajunge la următoarea concluzie: оn primul rвnd, că nici măcar oamenii evlavioşi nu sunt оn stare să vadă sensul duhovnicesc, dincolo de anumite forme care pot să le displacă şi, оn al doilea rвnd, că ar fi deosebit de periculos dacă modul specific de a sluji al părintelui Ioan ar fi luat drept model şi de alţii. Cel mai bine ar fi dacă majoritatea slujitorilor altarului s-ar ţine de citirea şi de cвntarea bisericească aşa cum au fost consacrate de o tradiţie multiseculară, adică fără patos, dar şi fără tărăgănare, desluşit şi cu pătrundere. Scrierile nepărtinitoare despre părintele Ioan, unicele vrednice de a-i perpetua memoria, fie şi cu riscul că la prima vedere ele ar putea să arunce o umbră peste măreaţa sa statură duhovnicească, nu pot face abstracţie de faptul că nu toate rugăciunile făcute pentru оnsănătoşirea bolnavilor au avut un rezultat pozitiv. Au fost cazuri cвnd aşa ceva nu s-a оntвmplat. Un autor anonim, dar dispus să privească lucrurile la rece, fără parti-pris-uri, scria оntr-o carte apărută оncă din 1893 (Viaţa şi lucrarea părintelui Ioan Serghiev de Kronstadt): „Am da dovadă de superficialitate dacă am crede că orice bolnav aflat оntr-o situaţie critică, dacă ajunge să se adreseze părintelui Ioan, rugвndu-l să se roage pentru el, se va vindeca numaidecвt. Ar fi ca şi cum te-ai adresa, la nevoie, unei clinici, sau aşa cum apelează unii la tot soiul de vraci şi şarlatani. Cunoaştem sute de cazuri оn care rugăciunile părintelui Ioan i-au salvat pe bolnavi, i-au ajutat pe muribunzi, dar cunoaştem mii de cazuri cвnd unii i-au scris sau s-au dus să-l caute la оntвmplare şi nu s-au ales cu nici un ajutor. «Rugaţi-vă, Domnul vă va ajuta după credinţa voastră», obişnuia să spună părintele Ioan, iar rugăciunile le făcea tocmai оn acest sens. E limpede că dacă recurgi la rugăciune «din оntвmplare» sau ca la firul de pai de care se agaţă un оnecat, nu ai de ce să aştepţi un ajutor de la părintele Ioan. Cei, nu din cale-afară de mulţi, care оşi găseau la părintele Ioan o оnsănătoşire fizică sau morală, erau fie oameni evlavioşi, fie unii care ajungeau să trăiască o clipă de neabătută şi nezdruncinată credinţă оn posibilitatea unei manifestări a puterii lui Dumnezeu, оn urma rugăciunilor unor oameni tari оn credinţă şi cu o viaţă cucernică”. Necunoscute sunt căile Domnului şi de aceea opinia pe care am prezentat-o nu epuizează toate interpretările posibile. Chiar dacă admitem că motivele pentru care unele vindecări nu s-au produs pot fi puse pe seama părintelui Ioan, nici măcar asta nu-i poate diminua faima de rugător-taumaturg. Fiindcă nici sfinţii nu sunt fără de păcat şi de aceea nu pot fi оntotdeauna şi оn egală măsură propagatori ai harului dumnezeiesc. Оn scrisoarea de care am amintit mai sus, primită de autorul acestei cărţi, după ce este descrisă capacitatea de premoniţie a părintelui Ioan se relatează cum acesta după sfeştanie a cerut un prosop curat cu care a şters ochii unei fetiţe care suferea de un strabism congenital (era fiica unui anume Karţev, inspector la un liceu de fete de pe insula Vasilevskaia). Nu s-a produs nici o vindecare, ceea ce pe unii i-a dezamăgit, făcвndu-i să pună la оndoială calităţile de taumaturg ale părintelui. Au fost şi alte cazuri care au ajuns la cunoştinta autorului acestei cărţi pe cale orală şi care pot fi explicate оntr-un fel sau altul. 6. Оn opoziţie cu ceea ce tocmai am spus (ceea ce nu schimbă consideraţia autorului faţă de părintele Ioan) nu putem să nu amintim şi acele relatări de o cu totul altă natură despre contestatarii părintelui, care nu credeau оn puterea rugăciunii şi оn special care erau dispuşi să o ia оn derвdere şi care au ajuns să se facă de ruşine. Оn multe scrieri consacrate părintelui Ioan sunt amintiţi doi studenţi care l-ar fi rugat pe părintele să se roage pentru sănătatea unui coleg, care de fapt nu suferea de nici o boală, ci se prefăcea bolnav. După vizita pe care i-a făcut-o părintele Ioan, simulantul a paralizat şi nu s-a putut face bine decвt după ce toţi trei au făcut dovadă de sinceră pocăinţă. Cazul este relatat оn mai multe cărţi apărute оncă din timpul vieţii părintelui, care l-ar fi contestat cu siguranţă dacă n-ar fi fost adevărat. 7. Tot оn categoria vindecărilor trebuie trecute şi cazurile de tratare a alcoolismului, precum şi de renaştere duhovnicească a unor oameni care sufereau de tare morale. Am dat cвteva exemple оn primele capitole ale acestei cărţi. Ar mai trebui să adăugăm că părintele Ioan nu оnceta să-i оndemne pe alcoolicii оnvederaţi să se оmpărtăşească, dar nu-i lăsa să se apropie de Sfвntul Potir decвt după o pregătire оndelungată. Avea o rugăciune specială pentru izbăvirea de acest viciu, pe care o citea celor ce voiau să renunţe la alcool. Pentru оnceput, pe unii alcoolici оi trimitea la Casa Dragostei de Muncă. Au fost cazuri cвnd unora dintre ei le-a acordat o mare оncredere, aceştia ajungвnd să ocupe poziţii importante. Interesant e faptul că părintele Ioan nu le impunea alcoolicilor să renunţe cu desăvвrşire la băuturile spirtoase. Există multe relatări despre „dezalcoolizări” obţinute cu ajutorul părintelui Ioan, precum şi de oameni care au renăscut duhovniceşte cu sprijinul său. Оn multe lucrări apărute este relatată povestea unui bărbat, numit convenţional Piotr Ivanovici, individ orgolios şi brutal, care a trimis după părintele Ioan оntr-un moment cвnd soţia оi era pe moarte. Ce fel de om era оn ce priveşte formaţia sa duhovnicească se poate vedea după cum se exprimase: „Las’ să se roage, fiindcă, oricum, nevastă-mea o să moară, dar dacă se face bine mă fac şi eu credincios”. Părintele i-a răspuns: „La dumneata eu n-am ce să caut”. După ce i-a murit soţia, Piotr Ivanovici, care nu-şi mai găsea locul, s-a decis să se ducă la părintele Ioan, care nu i-a dat dezlegare de păcate, dar i-a citit totuşi o rugăciune. Starea sufletească a lui Piotr Ivanovici a prins a se limpezi. A insistat să mai fie primit de părintele Ioan, care i-ar fi spus, cu blвndeţe: „Poţi să vii la mine şi оn fiecare zi, dacă vrei”. Оn cele din urmă, peste un timp, s-a оnvrednicit de Sfвnta Оmpărtăşanie. Piotr Ivanovici s-a schimbat cu desăvвrşire, s-a hotărвt să оnceapă o nouă viaţă, оntemeiată оn principal pe ajutorarea aproapelui. S-a pensionat, consacrвndu-se educaţiei băiatului şi celor două fete, operelor de binefacere, vieţii bisericeşti, оmpărtăşindu-se оn fiecare lună. Unii dintre vechii săi prieteni au оnceput să-l acuze de bigotism şi făţărnicie, fără a оnceta să-i ceară ajutor la nevoie, ştiind că Piotr Ivanovici nu refuza pe nimeni. 8. Оn limba rusă cuvвntul „ciudesnвi” are un dublu оnţeles: pe de o parte, desemnează ceva care nu poate fi explicat pe baza legilor naturii, ci prin intervenţia unor puteri supranaturale, adică „minunat”; pe de altă parte, „ciudesnвi” оnseamnă şi „frumosul” la superlativ. Оn cazul de faţă, posibilitatea de a numi cu acelaşi cuvвnt două noţiuni (omonimia) atestă geniul limbii ruse, pentru că se dezvăluie astfel un adevăr profund, pe care оl vom оnţelege dacă vom fi dispuşi să recunoaştem această dublă semnificaţie a cuvвntului оn minunatele evenimente evanghelice şi ale istoriei bisericeşti. Izgonirea demonilor, vindecarea bolnavilor, оnvierea morţilor, renaşterea sufletelor omeneşti, toate acestea sunt „ciudesnвi” оn ambele sensuri ale cuvвntului – „minunate” şi „foarte frumoase”, оn acelaşi timp. Sunt evenimente оn care se manifestă, pe de o parte, acţiunea supranaturală a puterii dumnezeieşti, iar pe de altă parte, supremul triumf al frumuseţii, al raţiunii оmpotriva absurdului, al luminii оmpotriva tenebrelor, al vieţii оmpotriva morţii, a imperisabilului оmpotriva perisabilului, a iubirii оmpotriva urii. Firesc este ca sufletul creştin al poporului rus, căruia оi este scumpă răsfrвngerea luminii cereşti asupra оntunericului „lumii acesteia”, să fi tins spre cei pe care i-a considerat făcători de minuni. La rвndul său, părintele Ioan de Kronstadt, care s-a numărat printre aceştia, a iubit poporul rus fără să ţină seama de bezna оn care zăcea, tocmai pentru această aspiraţie a sa spre acea lumină care era ea оnsăşi un miracol. Оn această minunată atracţie către minune există ceva ca o eternă copilărie, dar şi ceva etern uman. Iubind copiii, părintele Ioan nu putea să nu-şi iubească şi poporul său, cu păcatele sale, cu teribilele sale realităţi, dar şi cu naivitatea sa copilărească. Probabil că tocmai de aceea, trăind laolaltă cu poporul său, care оl făcea deseori să sufere, suferea, la rвndu-i, оmpreună cu el, dar оn acelaşi timp sorbea puteri proaspete din puterea sufletului poporului său. Acolo unde există setea de minune, cea care este оn ultimă instanţă setea de sublim şi de perfecţiune, absolut totul, pвnă la lucrurile cele mai simple şi comune, devine minune, iar minunile se săvвrşesc mai lesne ca oriunde...

marți, 8 aprilie 2008

Din Mila şi cu Ajutorul Împăratului Ceresc, 11 iulie 2007




Mitropolitul Vladimir a participat la slujba de sfinţire a locului şi a primei pietre la temelia bisericilor închinate Sf. Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava şi Sfântului şi Dreptului Ioan de Kronştadt, care vor fi amplasate pe strada Albişoara a capitalei.
Au fost prezenţi protoiereul Zosima Toia, protopop de Chişinău, ctitori şi enoriaşi ai acestei parohii în construcţie.
Una din biserici urmează a fi din lemn şi va fi adusă din Maramureş, Romania. Actualmente slujbele se savârsesc într-un cort şi într-un altar de vară recent amenajat.
Mitropolitul l-a încurajat pe părintele paroh Severian Gheras întru toate cele câte se intenţionează de înfăptuit, încredinţându-l de toată susţinerea şi binecuvantarea întru cele necesare de realizat.

 

Blog Template by YummyLolly.com