Sfinţii ne vorbesc şi merg alături de noi,
chiar dacă de cele mai multe ori nu le desluşim prezenţa, dându-ne seama de ea atunci când întâmplările
fac combinaţii descifrabile gândirii muritorului de rând. De altfel,
descoperită, această prezenţă divină face părţile unui tot întreg să se
regăsească de o manieră subtilă şi armonioasă. Astfel creaţia şi creatorul se
întâlnesc prin lucrarea harului, înălţând conştiinţa la starea cea dintâi,
firească, dar pierdută urmare a păcatului.
Un gând, rămas cuminte şi tăcut la suprafaţa conştiinţei, după ce am
trecut prin plasa firii istorioara povestită într-o seară caldă, ruptă dintr-un
sfârşit de primăvară, de părintele Severian Gheras.
O discuţie petrecută sub
strălucirea noilor brale, suflate parcă din lemn, care, de la înălţime veghează cu demnitate buna conduită a
enoriaşilor bisericii „Sf. Ioan cel Nou de la Suceava”.
Revenind în toamna anului 1999, la una dintre
sesiunile susţinute la Academia Teologică, părintele părea la fel de furat de
acea adiere tomnatică uşoară, la fel de îndrăgostit de drumul ales în viaţă,
dar şi, de tânăra sa soţie, poetul Mariana Chiriac, care l-a acompaniat în acea
călătorie la Moscova. Peste ani, frigul care i-a întâmpinat în marele oraş se
descoperă ca o condiţie pentru împlinirea dragostei, iar evenimentele petrecute
şi-au găsit un sens în slujirea de mai
departe.
- Îmi aduc aminte de anul 1999, de una dintre
sesiunile mele la Academia Teologică de la Moscova, care este cu sediul în
oraşul Serghiev Posad, Lavra Sfintei
Treimi, unde sunt şi moaştele sfântului cuviosului Serghei, tot el fondatorul
mănăstirii şi primul iegumen al obştii de început. Iniţial aceasta a fost
întemeiată ca obşte de sine, unde fiecare călugăr se nevoia în căsuţa lui, cu
grijile lui, ca într-un moment dat părintele Serghie să ceară ca viaţa să fie
de comun. Astfel a pornit temelia vieţii călugăreşti de obşte în monahismul
rusesc.
Academia Teologică se afla în imediată
vecinătate de lavra Sf. Serghie. Mergând
la una din sesiuni, deja căsătorit, am rugat-o pe soţia mea să mă însoţească.
Pentru ea prezenta mare interes acest sfânt aşezământ. Evident că ne-am pornit
de la Chişinău, într-o toamnă caldă, blândă ca-n Moldova, ca să ajungem la
Serghiev Posad într-o dimineaţă în care ne-am dat seama că este răcoare, că
sacoul meu este prea puţin ca soţiei mele să-i fie cald, nemaivorbind de faptul
că ea era însărcinată între timp, deşi a aflat acest lucru doar după ce am
revenit acasă. Deci ajunşi la Moscova am avut parte de o climă umedă. Acele
ploi zilnice, ciobăneşti cum le spunem noi, continuau pe fundalul unei vremi
mai răcoroase. Colegii mei au primit-o
căduros pe soţia mea. Îmi aduc aminte de frumoasele conversaţii pe care le avea
ea cu Petru Cazacu, un fecior de preot originar din Moldova, din comuna
Sângera, municipiul Chişinau, student la Moscova. Era un tânăr cu o morală înaltă, cu o sete
mare de profunzime duhovnicească, student în domeniu. Ne-a organizat o excursie
prin lavră şi îmi aduc aminte că, povestind despre diferite Biserici, sfinţi
ierarhi, tradiţii, se închegase între el şi nevastă-mea un dialog foarte frumos. Îmi amintesc de muzeul academiei, cum
spun ruşii ŢAK ( Ţercovno Arheologhiceskii Muzei), în care am fost ghidaţi de
Vitalie Bespalco, originar din Chişinau, enoriaş al parohiei sf. Dumitru, şi
fiu duhovnicesc, mai târziu şi fin de cununie al protoiereului Pavel
Borşevschi.
Foarte multe obiecte aparţineau colecţiei
personale a Patriarhului Alexei I Simanschi, care la rândul său a fost fiu
duhovnicesc al descendentului poporului moldav, sf. Ierarh Arsenie Stadniţchi.
Am avut ocazia să-i citesc posterior corespondenţa patriarhului Alexei cu
vladâca Arsenie, despre care aş vrea să vă zic că am rămas încântat. În special de cumsecădenia şi înalta cultură
etică, înalta responsabilitate şi ascultare pe care a avut-o acest viitor
patriarh faţă de descendentul pământului nostru, de vladâca Arsenie Stadniţchi,
care era mitropolit la marele Novgorod, şi care a fost şi unul din candidaţii
la postura de Patriarh al Rusiei, în anul 1917.
Îmi aduc aminte că în acest muzeu ne-am simţit
foarte bine ambii. Soţia a rămas încântată de scaunul, biroul patriarhului
Alexei I, multe lucruri personale foarte frumoase, foarte îngrijite, păstrate
acolo la muzeu. Între timp noi locuiam la hotelul de pe teritoriul lavrei, şi
ni s-a întâmplat să cunoaştem o doamnă cu care discutam mai multe lucruri
duhovniceşti. Remarcasem că se grăbea. Ne-a spus că era ziua unei mari
privegheri în lavră, fiind pomenit Sf. Ioasaf Belgorodschi, despre care ştiam că e un sfânt cinstit şi
respectat de ruşi. Cele auzite m-au
bucurat într-un fel oarecare, pentru că urma o slujbă frumoasă, la care avea
ocazia să participe şi soţia mea. Pentru ea era o şansă să vadă o slujbă model
practicată în Rusia, cu toată rigoarea şi liturgica rusească. Însă doar peste
ani mi-am putut da seama că sf. Ioasaf m-a amprentat. Aflând despre el
întâmplător am ajuns peste ani să fiu cu mare evlavie la el, şi cu mare
plecăciune pentru calităţile lui de ierarh,
care îşi regăsesc ecou în sufletul meu ca păstor.
Pe perioada aflării în lavră, trezindu-ne
dimineaţa în frigul ce coborâse peste oraş, apelasem pe atunci la deja părinte
stareţ la Noul Neamţ, dar coleg cu mine la Academie, Paisie Cecan, ca să mă
ajute cu ceva bani, care să-mi permită să procur haine ca sa-mi îmbrac nevasta,
căci vremea rece ne aflase nepregătiţi.
Părintele stareţ mi-a zis că nu are
posibilitate, şi că banii care sînt,
sînt nişte economii personale ale fratelui său, economul din lavră, părintele
Hariton. Or, eu atunci mi-am luat inima în dinţi şi cu plecăciune m-am adresat
chiar la stareţul Lavrei, actualmente arhiepiscopul Teognost, pe atunci
arhimandrit. Părintele stareţ s-a dovedit a fi receptiv, în pofida faptului că
ne lămurea frumos că Lavra la fel are cheltuieli enorme, şi reparaţii, şi unele
construcţii.
Dar a făcut un gest frumos care mi-a permis să
procur nişte haine calitative şi
frumoase, de la producători francezi pentru soţia mea, care s-a simţit
mai apoi foarte bine în Lavră, nelipsită de mila lui Dumnezeu şi ocrotită de
soţul său.
Revenind acasă după sesiunea din toamna anului
99 am regăsit aceeaşi vreme blândă. Ajungând în satul natal al soţiei mele,
Grinăuţi, Moldova, raionul Ocniţa, am
putut observa în privirea mamei soacre aprecierea pentru faptul că fiica sa a
plecat într-o vestimentaţie şi a venit cu ginerele în altceva. De fapt,
atitudine firească pentru o mamă într-o situaţie asemănătoare.
Ulterior eu am revenit cu slujba la Edineţ,
făcându-mi datoria de preot sjujitor al Catedralei Episcopale din oraş, şi
paroh al viitoarei catedrale aflate în construcţie. Peste o perioadă, ştiut
este că am plecat de la Edineţ la Ocniţa, iar de la Ocniţa cu serviciul la
Chişinău. În capitală am slujit ani în şir la Biserica Constantin şi Elena.
Abia după ne-am transferat pe locul unde este Biserica astăzi, într-un cort.
Atunci pusesem tradiţia de a sjuji privegherile de noapte, sjujbe care au durat pînă la prima iarnă, pentru că
frigul făcea imposibilă slujirea în cort pe timp de noapte.
Şi dacă am început să slujim privegherile de
noapte în iulie, în noiembrie nu am mai avut privegheri până la instalarea
Bisericii, când la un moment dat dăscăliţa noastră, Ana Casian, a venit cu
propunerea de a reveni la acest obicei frumos. Lucru de care m-am bucurat
foarte mult.
După instalarea Bisericii, absolventul
Facultăţii de Teologie de la Cluj, Mihai Bortă (iniţiator şi promotor a mai multor pagini în internet de spiritualitate creştină ortodoxă; actualmente preot slujitor la biserica "Întâmpinarea Domnului" din capitală), pe care îl cunoşteam de la
Edineţ, când slujeam, a venit de la Cluj la Chişinau, începând să mă sprijine cu ce îi era
cu putinţă: cu formarea unui blog pentru biserica noastră, cu cititul şi
cântatul la strană, mai mergeam pe la sfinţiri împreună. Tot el mi-a făcut
cunoştinţă cu preşedintele ASCOR pe
atunci. Iulian Rusanovschi s-a apropiat, mi-a spus despre doleanţele sale, mi-a
mărturisit că duhovnicul lui este părintele stareţ de la mănăstirea Putna, şi
că ASCOR are nevoie de un preot care să-i susţină în activitatea sa misionară,
culturală, naţională şi vizionară. Deşi am rămas ca structură în cadrul
Mitropoliei Basarabiei am acceptat sa conlucrez cu ei şi am reuşit să organizăm
mai multe lucruri frumoase, începând de la sfinţiri de cămine, îndeosebi cămine
de la Facultatea de Medicină, conferinţe în diferite licee şi cămine din
republică, încheind cu sfinţirea troiţei la Sângerei, oraşul natal al lui
Valeriu Gafencu. Între timp, comunicând cu Iulian, am pus problema menţinerii mebrilor ASCOR in
rândurile bisericii, în rândurile frumosului duhovnicesc. Iulian a venit cu
propunerea de a renaşte şi a aduce la Chişinău cenaclul „Rugul aprins”, care a
activat la Bucureşti în perioada interbelică şi din care făcea parte şi Antonie
Plămădeală, mai târziu mitropolit al Ardealului.
Despre lucrurile astea se discuta, însă ele
rămâneau doar la nivel de discuţie, astfel încât venind parintele Teofan de la
mănăstirea Putna, intr-o discuţie privată în altar, după o întrunire naţională
ASCOR la Chişinău, îmi semnalase o posibilă problemă: cine are rugaciunea inimii? Fondatorul
cenaclului de la Bucureşti, un preot rus,
Culâghin, era un practicant al rugaciunii inimii. Astfel a atras câţiva oameni care au
încercat, inclusiv părintele Boghiu, care la fel era basarabean, şi cărora le-a
reuşit această practică isihastă. Or noi practic nu discutam despre sihaştri la
Chişinău, şi nu mai avem sihaştri,
oameni care trăind această rugăciune a inimii să o cultive şi în
sufletele şi în viaţa altora.
-Mai este posibilă realuarea unei mişcări isihaste?
Întâi de toate ar trebui să conştientizăm cu
toţii, şi ierarhii, şi preoţii şi mireni, că după spusele părintelui Serafim
Rose trăim timpuri de mucenicie pentru creştini. Şi necătând la aceasta,
întorcându-ne în istoria creştinismului, aflăm cele mai mari personalităţi şi
opere la timpuri de mare strâmtoare. Ceea ce ne face să credem că ideea lui
Iulian Rusanoschi de lansare a unui cenaclu creştin cu practică isihastă la
Chişinău ar avea o şansă.
... Deci, a rămas totul la nivel de discuţii,
ca la propunerea Anei Casian, să se
întâmple să reluăm privegherile de noapte la noi în Biserică, şi prima
priveghere să fie pusă în luna septembrie, pe data de 17. Îmi aduc aminte că au
coincis 2 evenimente: prima priveghere de noapte a fost slujită la ziua în care
se pomenea icoana Maicii Domnului „Rugul aprins” şi sf. Ioasaf de Belgorod.
O coincidenţă extraordinară care m-a pus
pe gânduri şi care mi-a dat de înţeles
că nu e ceva întâmplător, după care mi-am zis că ar urma să pictăm şi icoana Sf.
Ierarh Ioasaf.
Cercetând viaţa ierarhului
am rămas marcat de faptul că a fost un nevoitor, o persoană foarte cultă
şi citită, astfel că şi împărăteasa Rusiei îl asculta încântată de predicile
sale. A fost şi un foarte bun gospodar,
şi un episcop foarte riguros, dar cu dragoste faţă de slujitorii săi. Deci
practic a îmbinat toate trăsăturile unui
bun păstor şi ale unui rugător, totodată, pentru că nu în zadar şi în calendar
cumva a fost, prin harul lui Dumnezeu orânduită pomenirea lui o dată cu
cinstirea icoanei Maicii Domnului „Rugul aprins” şi aflarea moaştelor sf.
Ioasaf de Belgorod. Şi de atunci mi-am pus ca scop să pictăm icoana sa. Lucru
realizat la fel de pictoriţa Irina
Jomir. Icoana a fost lucrată la Moscova pentru ca în final să fie adusă în
sfânta Biserică în care ne aflăm, să fie la fel o lucrare frumoasă, şi să se
observe că de fiecare dată când citim acatistul sf. Ioasaf de Belgorod, dar el se citeste cel puţin o dată în lună la
noi, sau în timpul sfintelor slujbe, dacă se fac privegheri cu evlavie, sfântul se luminează la faţă.
Devine viu, cumva ar intra cu noi într-un dialog. Şi mă bucură mult faptul că
enoriaşii care vin şi întreabă cine este acel sfânt, aflând mai multe îl
venerează cu evlave şi bucurie. În bisericile noastre este un sfânt rar
întâlnit, dar de fapt tradiţia noastră răsăriteană, bizantină, este tradiţia
infinitului şi consider că este bine ca cât mai mulţi sfinţi necunoscuţi să apară în sfintele icoane, picturi
bisericeşti, spre a ne îmbogăţi cultura spirituală, şi istorică a
credincioşilor noştri. Pentru că cu cât mai mulţi sfinţi cunoaştem noi, cu atât
mai mari şanse de mântuire avem.
-Aţi fost vreodată la Biserica sf. Ierarh Ioasaf
de Belgorod din sectorul Ciocana care se află în incinta departamentului de
pază al MAI?
De câteva ori am fost şi m-am închinat la
sfântul locaş. Am avut ocazia să fiu în relaţii de bună cunoştinţă colegială cu
părintele Anatol Zmău, care a fost primul paroh al acelei Biserici, apoi cu
părintele Grigore Cojocaru, actualmente paroh al respectivei Biserici. Consider
că această întitulare a Bisericii în cinstea acestui sfânt ierarh îmbogăţeşte
istoria, cultura şi spiritualitatea
ortodoxă a Basarabiei. În general,
după părerea mea, ar fi fost foarte bine dacă din anii 88 încoace în RM, la
înălţarea unui sfânt lăcaş, se puneau 2 condiţii: ca nici o Biserică în
arhitectură să nu o repete pe cealaltă şi a doua ca Bisericile să fie
întitulate cu numele noilor sfinţi, mucenici şi martiri, canonizaţi după
perioada prigoanei comuniste. Cât mai multe şi cât mai diferite. Cred că astfel
era şi mai frumos, mai bine, mai interesant, mai crescător, mai săltăreţ să fie
în ortodoxie prin aceste noi titulaturi.
Odată, venind la un credincios care vindea la
târg nişte haine, o ţigancă i-a zis că dacă nu-i va ceda la preţ, dar îi propunea o cedare care mergea
în detrimentul său, şi vânzătorul nici măcar nu-şi recupera investiţia, îi va strica tot viitorul în afacere. Însă, acel negustor îi zice frumos „Mie nu mi-i teamă, pentru că am mulţi prieteni în ceruri”. Probabil
avem noi un cusur - încercăm sa ne facem prieteni şi la Moscova şi la
Bruxelles, dar din 88 încoace puţini prieteni în ceruri ne-am făcut.
un material realizat de Lidia Petrenco
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu