.......................
Acasă............................... ........Galerie Foto ........................Galerie Video

miercuri, 9 aprilie 2008

Sfântul Ioan de Kronştadt: viaţa, învăţătura, minunile


Sfantul Ioan de Kronştadt: viaţa, învăţătura, minunile
de episcop Alexandru (Semionov - Tian - Şanskii)

editura Sophia, Bucureşti

Traducere din limba rusă de Boris Buzilă



Părintele Ioan de Kronstadt a dat mărturie prin cuvânt și prin fap­tă (mai bine zis, prin întreaga sa viață) despre atotcuprinzătoarea, uni­versala însemnătate a preoției și, înainte de toate, despre lu­cra­rea de căpetenie pe care o săvârșește preotul – Taina Sfintei Eu­haristii. El a fost che­mat să descopere și să dovedească o dată în plus că Dumnezeiasca Liturghie – mai exact, Sfân­ta Taină a Euha­ristiei, care se săvârșește în cadrul acesteia – este, pe drept cuvânt, izvorul adevăratei vieți creștine, care este viață dumnezeiască, nu numai dreaptă și cu­ra­tă. Nu în zadar tocmai în epoca noastră părintele Ioan a arătat iarăși lumii străvechea cale de temelie, tuturor ­deschisă, a sfințeniei și a nemincinoasei uniri întru dragoste, pe care se zidește Bise­rica.
Părintele Ioan ca pedagog • Părintele Ioan despre preoție • Părintele Ioan despre Biserică • Părintele Ioan și viața socială • Părintele Ioan despre rugăciune • Părintele Ioan despre răbdare • Părintele Ioan despre dragostea de aproapele • Părintele Ioan despre оmpărtășirea cu Dumnezeu
Cuprins:
Din partea autorului Capitolul
1. De la primii ani ai vieţii la preoţie
Capitolul 2. Început de pastoraţie
Capitolul 3. Părintele Ioan, filantropul
Capitolul 4. Părintele Ioan, pedagogul
Capitolul 5. Fenomene negative оn viaţa religioasă a epocii sale. Părintele Ioan despre Liturghie Capitolul 6. Părintele Ioan, duhovnicul
Capitolul 7. Părintele Ioan în biserică
Capitolul 8. Părintele Ioan despre preoţie
Capitolul 9. Aspecte pozitive ale vieţii religioase a epocii. Părintele Ioan despre cunoaşterea Adevărului
Capitolul 10. Părintele Ioan despre Biserică
Capitolul 11. Părintele Ioan despre Maica Domnului şi despre lumea creată
Capitolul 12. Părintele Ioan despre rău
Capitolul 13. Părintele Ioan şi lupta pentru lumină
Capitolul 14. Părintele Ioan despre rugăciune
Capitolul 15. Părintele Ioan despre pocăinţă, post, răbdare
Capitolul 16. Părintele Ioan despre dragostea de oameni şi despre comunicarea cu Dumnezeu
Capitolul 17. Părintele Ioan şi viaţa socială
Capitolul 18. O zi din viaţa părintelui Ioan
Capitolul 19. Călătoriile părintelui Ioan
Capitolul 20. Păstorul a toată Rusia
Capitolul 21.Despre minuni
Capitolul 22. Puterea rugăciunii părintelui Ioan
Capitolul 23. Rugăciunile făcătoare de minuni ale părintelui Ioan. Оncrederea de care se bucurau оn popor
Capitolul 24. Dificultăţile din ultimii ani de viaţă ai părintelui Ioan. Moartea şi înmormântarea sa
Postfaţă Rugăciunile făcătoare de minuni ale părintelui Ioan. Încrederea de care se bucurau în popor 1. Оn privinţa naturii bolilor, aşa cum am mai spus, suferinzii care au avut parte de cele mai multe vindecări au fost posedaţii, nevăzătorii şi alcoolicii. Vindecarea posedaţilor îi impunea părintelui Ioan o extraordinară tensiune rugătoare şi o imensă stăpânire de sine. Demonizaţii pot fi recunoscuţi printr-o extremă agitaţie, manifestată îndeosebi în preajma a tot ce înseamnă sacralitate pentru creştini. Atunci încep să înjure, să profereze blasfemii şi cuvinte murdare, să se crispeze, să facă accese de furie, cu spasme şi convulsii. Uneori, făcând aceasta, vădesc o neobişnuită forţă fizică, împotrivindu-se cu disperare celor care vor să-i apropie de vreun obiect sfinţit. De cele mai multe ori aceşti bolnavi nu ştiu ce spun, iar atunci când îşi recapătă luciditatea îşi dau seama că s-au aflat sub acţiunea unor forţe malefice şi suferă enorm. Când se află în criză li se sluţesc feţele, căpătând o expresie de suferinţă ajunsă la limită, dar şi de repulsie faţă de cei din jur. Psihiatria contemporană nu-şi propune să studieze cauzele metafizice, colaterale, ale unor asemenea boli, dar, în acelaşi timp insistă tot mai mult pe relaţia dintre bolile psihice şi tulburările nervoase şi starea morală a bolnavului. În special se poate demonstra că trufia, egoismul, egocentrismul se află la baza a numeroase tulburări psihice. Observaţiile şi concluziile ştiinţei contemporane vin оn sprijinul explicaţiilor pe care le dă creştinismul multora dintre aceste boli şi îi fac pe oamenii de ştiinţă să le privească cu seriozitate şi să recunoască faptul că ele nu contrazic câtuşi de puţin datele ştiinţei. 2. Era firesc ca părintele Ioan să privească aceste fenomene din perspectiva Evangheliei şi să acţioneze ca atare. În literatura care i-a fost consacrată găsim numeroase mărturii despre vindecări de posedaţi, оn urma rugăciunilor făcute de el. Aşa cum am arătat оn capitolul precedent, el оnsuşi s-a referit оn mod explicit la asemenea cazuri, care prezentau aceleaşi simptome. Ţinând seama de aceasta ne vom limita la cвteva exemple, prezentate pe scurt. Despre una dintre aceste vindecări, care a avut loc la Sankt-Petersburg, la 14 martie 1902, într-o biserică de pe strada Basseinaia relatează preotul I. Ornatski: „De îndată ce auzea bătând pe undeva clopotul vreunei biserici, tânăra ţărancă Feodosia, dintr-un sat din gubernia Tver, se trântea la pământ, răcnea, se zbătea în convulsii. Nu mergea la biserică, sub diferite pretexte, iar dacă nimerea acolo, începeau să se producă în ea aceleaşi simptome morbide în momentele cele mai importante ale Liturghiei. În cele din urmă, părinţii au decis să ceară ajutorul părintelui Ioan. Au adus-o pe Feodosia în biserica în care slujea părintele Ioan la o Liturghie a darurilor mai înainte sfinţite, când tocmai avea loc împărtăşirea credincioşilor, iar părintele ieşise cu Sfântul Potir în faţa uşilor împărăteşti. Bolnava şi-a închis îndată ochii, a început să scoată strigăte îngrozitoare, s-a schimonosit la faţă, se zbătea, împărtăşania, a luat-o de mână pe bolnavă, şi-a aţintit privirea asupra ei, spunându-i cu voce aspră, răsunătoare: „Оn numele Domnului nostru Iisus Hristos îţi poruncesc, satano, să ieşi afară!” Părintele a repetat aceste cuvinte de trei ori. În biserică se lăsase o tăcere mormвntală. Răsuna doar acea poruncă inflexibilă, şi din nou: „Ieşi, ieşi! Ieşi acum, acum!” Totul a durat cam trei minute. Apoi răcnetele au încetat, bolnava, tot cu ochii închişi, respirând greu, s-a lăsat pe mâinile celor ce o ţineau. Părintele Ioan i-a spus de trei ori „Deschide ochii!”. Cu mare greutate bolnava şi-a deschis ochii. Apoi părintele a determinat-o să-şi facă cruce; prima dată s-a închinat cu un vădit efort şi fără chef, apoi оn mod liber. Părintele Ioan a întrebat-o: „Cum te cheamă?”. „Feodosia”, a răspuns bolnava. „Mai fă-ţi cruce o dată!” De astă dată Feodosia s-a оnchinat absolut liber. „Daţi-i drumul, a spus părintele; este perfect sănătoasă.” Cвnd cei ce o ţinuseră i-au dat drumul, părintele i-a propus bolnavei să primească оmpărtăşania, ceea ce a şi făcut, cu calm şi evlavie. Mai tвrziu, cineva dintre cei ce fuseseră de faţă l-a оntrebat pe părinte dacă se vor mai repeta crizele. Părintele a răspuns: „Nu se vor repeta. S-a vindecat.” De la un anume V. I. Popov, care descrie călătoria făcută оn anul 1890, оmpreună cu părintele Ioan, de la Arhanghelsk la Moscova, aflăm că, după ce s-au oprit pentru puţin timp оntr-un loc, cвnd erau gata de plecare, cu caii оnhămaţi, au apărut doi ţărani care aduceau pe sus o femeie, cu ochii holbaţi, care opunea rezistenţă. I se citea pe faţă o tulburare de nedescris. Au tвrвt-o cu mare greutate pвnă la locul unde se afla părintele Ioan, iar acolo a оnceput să latre. Părintele Ioan şi-a pus mвna stвngă pe capul ei, iar cu dreapta оi făcea semnul crucii, spunвnd rugăciunea „Să оnvie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui!” Totuşi femeia lătra din ce оn ce mai tare. „Toţi stăteam mai mult morţi decвt vii… Părintele părea căzut оntr-o stare de teribilă transă. I se citea pe faţă o voinţă de neclintit. Fruntea i se acoperise de broboane de sudoare. Simţeam că se poartă o crвncenă luptă nevăzută. Răcnetele au prins a se domoli. Bolnava a respirat adвnc. Dintr-odată şi-a venit оn fire, оntr-o clipă faţa i s-a luminat, a căzut оn genunchi cu lacrimi de bucurie la picioarele vindecătorului, făcвndu-şi cruce şi dвnd laudă lui Dumnezeu. Am aflat că femeia suferea de şapte ani.” Autorul acestei relatări l-a оntrebat mai tвrziu pe părintele Ioan: „Din ce cauză influenţa demonilor se vădeşte mai cu seamă la «prostime», la oamenii de rвnd?” „Din оngăduinţa lui Dumnezeu – i-a răspuns – şi poate avea un anumit rol оn punerea la оncercare a credinţei şi evlaviei poporului nostru; diavolul se arată foarte interesat de oameni cu concepţii religioase; оn cazul oamenilor culţi, care de cele mai multe ori nici nu recunosc acţiunea оntunecatelor forţe demonice, o asemenea intervenţie n-ar avea nici un rost, fiindcă oricum ei (necredincioşii) sunt оn mвinile diavolului.” 3. Cazurile de vindecare a nevăzătorilor se deosebesc de celelalte prin faptul că părintele Ioan le săvвrşea folosind apa sfinţită. Arhiepiscopul Serafim (Boguceavski) relatează, bazвndu-se pe o mărturie a unor ţărani (Ivanovii), că o rudă a acestora a fost adusă la gara Golut, pe unde trebuia să treacă trenul părintelui Ioan, care acceptase оn prealabil să o vadă. Părintele i-a spus bolnavei să-şi scoată pansamentele de pe ochi, apoi a făcut o sfeştanie de sfinţire a apei, după care a оnmuiat un prosop оn apa sfinţită, ştergвndu-i de trei ori ochii nevăzătoarei. Aceasta a оnceput să strige dintr-odată: „Văd, văd!”, aruncвndu-se la picioarele părintelui Ioan şi оncepвnd să i le sărute. I-au imitat gestul şi ceilalţi membri ai familiei bolnavei, nebuni de bucurie. A trebuit să intervină jandarmii să-i оmprăştie. Un ofiţer оn rezervă, A. Snegur, fost colonel de stat-major, povesteşte că оn 1870, pe cвnd avea şase ani, mergвnd cu trenul şi aplecвndu-se peste fereastra deschisă a vagonului, i-a intrat оn ochi praf de cărbune de la locomotivă, vătămвndu-i mai оntвi un ochi, apoi şi pe celălalt. Profesorii Belliarminov şi Tihomirov оmpreună cu doctorul Mohr sperau să-i salveze, printr-o operaţie complicată, ochiul stвng, cel ce nu suferise arsura. Оn ajunul proiectatei operaţii, plimbвndu-se prin parcul Şuvalovskii, copilul bolnav şi tatăl acestuia au оntвlnit cвteva persoane care оl оnsoţeau pe un preot. Acesta, despărţindu-se de grup, s-a apropiat, interesвndu-se de boala copilului. Aflвnd despre ce este vorba, preotul, cu o mişcare energică, neaşteptată, a rupt pansamentele de pe ochii bolnavului, spunвnd: „Nu-i nimic! Se va face bine!” „Atunci, continuă povestitorul, mi-a apărut оnainte un preot firav, mic de statură, care se grăbea să ajungă din urmă grupul (pвnă atunci nu văzusem nimic). Vederea mi s-a limpezit; aveam să rămвn aşa pвnă la sfвrşitul vieţii.” Mai tвrziu a aflat că preotul acela fusese părintele Ioan şi de atunci оncrederea familiei оn el, inclusiv a capului familiei, care era luteran, avea să nu cunoască margini. Există informaţii şi despre alte multe cazuri de vindecare a nevăzătorilor sau a celor ce sufereau de boli de ochi. Dintre acestea se remarcă cea care aparţine unui muzician, foarte cunoscut la vremea sa, Agrenev Slavianski, despre vindecarea unui tвnăr cobzar orb. Acesta cвnta şi оn corul său, fiind cunoscut şi оn calitate de cвntăreţ de vechi cвntece cu conţinut religios. Cu binecuvвntarea părintelui Ioan, Agrenev urma să dea un concert la Kronstadt оn folosul familiilor marinarilor de pe vasul militar „Rusalka”, care оşi pierduseră viaţa оntr-un naufragiu. Părintele оşi exprimase dorinţa să asculte faimosul cor, care urma să dea răspunsurile la Liturghie. I-a plăcut foarte mult cum s-a prezentat corul, pe care l-a invitat să mai participe o dată la Liturghie, cвnd s-a şi produs vindecarea minunată. „După slujbă, relatează Agrenev, l-am invitat pe părinte să vină să-mi binecuvвnteze familia şi pe corişti. După un Te-Deum şi o slujbă de sfinţire a apei ne-am apropiat unul cвte unul, să sărutăm crucea. L-am dus şi pe orbul Ivan. «De cвtă vreme nu vezi?», l-a оntrebat părintele. «Din copilărie. Am avut scrofuloză şi n-am mai văzut.» «Nu-i nimic, a răspuns părintele, zвmbind; şi eu am fost bolnav de scrofuloză şi nu aud bine. Hai să ne rugăm оmpreună Domnului.» Spunвnd aceste cuvinte a luat cu o lingură apa sfinţită din castron, şi-a turnat-o оn palmă, spălвndu-i de trei ori ochii lui Ivan, apoi l-a mвngвiat, l-a blagoslovit spunвndu-i: «Domnul se va milostivi de tine; du-te cu Dumnezeu!» Seara am dat un concert. Оnainte de оnceperea concertului a intrat оn cabina mea un băiat, căruia i-l dădusem оn grijă pe orb, exclamвnd: «Vede, vede! Ivan vede!» «Cum aşa? Adu-l оncoace?» A venit Ivan: «Da, stăpвne, văd! dar cam aşa, prin ceaţă…» Nu mai оncăpea nici o оndoială. Ivan stătea оnaintea mea, cu ochii deschişi, zвmbind bucuros. Acum vede bine de tot, nu are nevoie de ajutor. Dintr-un ins copleşit de tristeţe, cu capul оn jos şi cu ochii оnchişi, Ivan s-a transformat оntr-un tвnăr vesel, vorbăreţ, nu-şi mai ţine capul plecat, a оnceput să cвnte cвntece mai vesele.” 4. Există numeroase mărturii şi despre darul оnainte-vederii pe care оl vădea uneori părintele Ioan. Unii se referă la faptul că le zicea pe nume unor oameni pe care nu-i cunoştea sau că altora, оntвlniţi ocazional, le prevestea viitorul; unora le prezicea direct sau indirect apropierea sfвrşitului; оn fine, putea să denunţe relele intenţii şi manifestările de neоncredere ale altora faţă de sine оnsuşi, fără să-i fi fost aduse la cunoştinţă. Cei familiarizaţi cu experienţa unor persoane cu o intensă viaţă religioasă nu se vor mira de aceste relatări. Istoria „stareţilor” (bătrвnilor „оmbunătăţiţi”) din Rusia cunoaşte numeroase asemenea exemple, pe care le оntвlnim оn viaţa multor sfinţi ortodocşi. Chiar dacă оn unele cazuri ar putea fi vorba de nişte coincidenţe, admiratorii părintelui Ioan le considerau оntotdeauna fenomene de premoniţie, оnseşi aceste interpretări vădind forţa duhovnicească ale celui căruia i se atribuie. Este adevărat că şarlatanii şi falşii profeţi ajung să trezească un anumit interes şi pot să determine admiraţia unora, dar aceste cazuri nu aduc nici un folos duhovnicesc şi nici nu pătrund оn straturile profunde ale sufletului şi ale existenţei, оn genere. Dimpotrivă, o „оnainte-vedere” reală sau doar pusă pe seama unor oameni cum a fost părintele Ioan nu trece fără a lăsa urme adвnci, binecuvвntate, оn sufletul celor care s-au aflat de faţă la petrecerea ei. De pildă, ori de cвte ori prevedea sfвrşitul iminent al cuiva, părintele Ioan se străduia să-l оmpărtăşească pe cel pe care оl „vedea” ameninţat de primejdia de moarte. Cвnd оi оnmвna cuiva pe neaşteptate o importantă sumă de bani o făcea cu convingerea că оl va salva pe omul acela dintr-o situaţie disperată, fără ieşire. Iar denunţarea scepticismului celor ce nu aveau оncredere оn el avea drept urmări trezirea şi consolidarea adevăratei credinţe оn cei care pвnă atunci dăduseră dovadă de puţină credinţă sau chiar de necredinţă. Darul „оnainte-vederii”, asemenea altor manifestări supranaturale, cum ar fi facerea de minuni la sfinţi şi la drepţii lui Dumnezeu, reprezintă, оn ultimă instanţă, dovada faptului că оn ei este prezentă şi „lucrează” Iubirea dumnezeiască. Pentru a оnţelege acest lucru este de ajuns să ne amintim că şi оn iubirea pămвntească există, оntr-o anumită măsură, o răsfrвngere a iubirii cereşti şi se manifestă uneori o „оnainte-vedere”. Ştim cu toţii că o persoană care iubeşte cu sinceritate este оn stare „să ghicească” dorinţele sau gвndurile persoanei iubite. Din numeroasele exemple de „оnainte-vedere” rămase de la părintele Ioan ne vom opri la cвteva. Astfel, episcopul Ioan Pecerski, оntr-o comunicare publică făcută la Belgrad, a relatat că profesorul A. I. Alexandrov, care asistase la o sfeştanie celebrată de părintele Ioan оntr-o casă particulară din Kazan, s-a retras după terminarea slujbei оntr-o оncăpere alăturată. Cвnd cei ce asistaseră la slujbă s-au dus să sărute crucea, părintele Ioan, оntorcвndu-se către camera оn spatele căreia se afla Alexandrov, care lăsase uşa оntredeschisă, a оntrebat cu glas tare: „Dar profesorul de ce nu vine?”. Cвnd acesta şi-a făcut apariţia a continuat: „Ce se оntвmplă, vă este frică de cruce? Băgaţi de seamă că n-o să treacă mult timp şi o să daţi dumneavoastră crucea la sărutat!” Curвnd, profesorul avea să se despartă de soţie, care оl părăsise, şi apoi s-a călugărit. A devenit rectorul Academiei Teologice din Kazan şi chiar episcop. De atunci a оnceput să aibă оncredere оn părintele Ioan, iar după ce a ajuns episcop s-a оmbolnăvit de o boală gravă şi i-a trimis o scrisoare părintelui Ioan ca să se roage pentru sănătatea lui. Оndată după ce a primit răspuns, s-a оnsănătoşit. Un caz asemănător a fost prezentat cu aceeaşi ocazie оntr-o comunicare a protoiereului Feodor Sinkievici. Odată, fiind invitat să oficieze o sfeştanie оntr-o casă, părintele Ioan şi-a făcut precipitat apariţia, nu s-a salutat cu nimeni şi s-a dus „glonţ”, deşi nu cunoştea casa, оn camera оn care se ascunsese o femeie necredincioasă care nu voia să asiste la sfeştanie. Părintele Ioan i-a vorbit pвnă cвnd a adus-o la credinţă şi numai după aceea a ţinut slujba. Autorul acestei cărţi este оn posesia unei scrisori оn care o persoană demnă de toată оncrederea оi scrie că, fiind student, a nimerit din оntвmplare la nişte prieteni оn a căror casă părintele Ioan tocmai urma să săvвrşească o sfeştanie. Fiindu-i jenă să participe alături de cei aflaţi de faţă, s-a retras оntr-o cameră unde nu putea fi descoperit. De оndată ce a venit, părintele Ioan, оnainte de a оncepe să slujească, s-a dus la el, invitвndu-l să ia parte la slujbă. Cazurile de premoniţie la care ne-am referit mai sus şi altele care vor mai fi fost ar putea să pară, la prima vedere, оntвmplătoare sau lipsite de importanţă. Оn realitate, ele ar putea demonstra оnsemnătatea unei unanimităţi оn biserică, a unei comuniuni оn „sobornicitate”, care trebuie să se vădească оn primul rвnd оntr-o comuniune оn rugăciune. Ştim că părintele Ioan era conştient de necesitatea unei asemenea coeziuni, pentru care milita cu ardoare, suferind ori de cвte ori era nesocotită; poate că tocmai aceasta va fi fost cauza acelor premoniţii. 5. Оn aceeaşi scrisoare, оn afara mărturiei de mai sus există şi unele aprecieri critice la adresa unor manifestări ale părintelui Ioan оmpărtăşite de mulţi alţi credincioşi evlavioşi. „Părintele Ioan – scrie autorul scrisorii respective – rostea rugăciunile şi ecfonisele aproape оn şoaptă, оncвt era foarte greu să-ţi dai seama ce spune. Era evident că se ruga tot timpul, dar, deşi rugăciunea era comună, părea că fiecare ne reprezentam doar pe noi оnşine.” Dacă comparăm aceste afirmaţii cu multe altele potrivit cărora, dimpotrivă, părintele Ioan ajungea uneori să rostească rugăciunile pe un ton excesiv de acut, ceea ce de asemenea stвrnea nemulţumiri, am putea ajunge la următoarea concluzie: оn primul rвnd, că nici măcar oamenii evlavioşi nu sunt оn stare să vadă sensul duhovnicesc, dincolo de anumite forme care pot să le displacă şi, оn al doilea rвnd, că ar fi deosebit de periculos dacă modul specific de a sluji al părintelui Ioan ar fi luat drept model şi de alţii. Cel mai bine ar fi dacă majoritatea slujitorilor altarului s-ar ţine de citirea şi de cвntarea bisericească aşa cum au fost consacrate de o tradiţie multiseculară, adică fără patos, dar şi fără tărăgănare, desluşit şi cu pătrundere. Scrierile nepărtinitoare despre părintele Ioan, unicele vrednice de a-i perpetua memoria, fie şi cu riscul că la prima vedere ele ar putea să arunce o umbră peste măreaţa sa statură duhovnicească, nu pot face abstracţie de faptul că nu toate rugăciunile făcute pentru оnsănătoşirea bolnavilor au avut un rezultat pozitiv. Au fost cazuri cвnd aşa ceva nu s-a оntвmplat. Un autor anonim, dar dispus să privească lucrurile la rece, fără parti-pris-uri, scria оntr-o carte apărută оncă din 1893 (Viaţa şi lucrarea părintelui Ioan Serghiev de Kronstadt): „Am da dovadă de superficialitate dacă am crede că orice bolnav aflat оntr-o situaţie critică, dacă ajunge să se adreseze părintelui Ioan, rugвndu-l să se roage pentru el, se va vindeca numaidecвt. Ar fi ca şi cum te-ai adresa, la nevoie, unei clinici, sau aşa cum apelează unii la tot soiul de vraci şi şarlatani. Cunoaştem sute de cazuri оn care rugăciunile părintelui Ioan i-au salvat pe bolnavi, i-au ajutat pe muribunzi, dar cunoaştem mii de cazuri cвnd unii i-au scris sau s-au dus să-l caute la оntвmplare şi nu s-au ales cu nici un ajutor. «Rugaţi-vă, Domnul vă va ajuta după credinţa voastră», obişnuia să spună părintele Ioan, iar rugăciunile le făcea tocmai оn acest sens. E limpede că dacă recurgi la rugăciune «din оntвmplare» sau ca la firul de pai de care se agaţă un оnecat, nu ai de ce să aştepţi un ajutor de la părintele Ioan. Cei, nu din cale-afară de mulţi, care оşi găseau la părintele Ioan o оnsănătoşire fizică sau morală, erau fie oameni evlavioşi, fie unii care ajungeau să trăiască o clipă de neabătută şi nezdruncinată credinţă оn posibilitatea unei manifestări a puterii lui Dumnezeu, оn urma rugăciunilor unor oameni tari оn credinţă şi cu o viaţă cucernică”. Necunoscute sunt căile Domnului şi de aceea opinia pe care am prezentat-o nu epuizează toate interpretările posibile. Chiar dacă admitem că motivele pentru care unele vindecări nu s-au produs pot fi puse pe seama părintelui Ioan, nici măcar asta nu-i poate diminua faima de rugător-taumaturg. Fiindcă nici sfinţii nu sunt fără de păcat şi de aceea nu pot fi оntotdeauna şi оn egală măsură propagatori ai harului dumnezeiesc. Оn scrisoarea de care am amintit mai sus, primită de autorul acestei cărţi, după ce este descrisă capacitatea de premoniţie a părintelui Ioan se relatează cum acesta după sfeştanie a cerut un prosop curat cu care a şters ochii unei fetiţe care suferea de un strabism congenital (era fiica unui anume Karţev, inspector la un liceu de fete de pe insula Vasilevskaia). Nu s-a produs nici o vindecare, ceea ce pe unii i-a dezamăgit, făcвndu-i să pună la оndoială calităţile de taumaturg ale părintelui. Au fost şi alte cazuri care au ajuns la cunoştinta autorului acestei cărţi pe cale orală şi care pot fi explicate оntr-un fel sau altul. 6. Оn opoziţie cu ceea ce tocmai am spus (ceea ce nu schimbă consideraţia autorului faţă de părintele Ioan) nu putem să nu amintim şi acele relatări de o cu totul altă natură despre contestatarii părintelui, care nu credeau оn puterea rugăciunii şi оn special care erau dispuşi să o ia оn derвdere şi care au ajuns să se facă de ruşine. Оn multe scrieri consacrate părintelui Ioan sunt amintiţi doi studenţi care l-ar fi rugat pe părintele să se roage pentru sănătatea unui coleg, care de fapt nu suferea de nici o boală, ci se prefăcea bolnav. După vizita pe care i-a făcut-o părintele Ioan, simulantul a paralizat şi nu s-a putut face bine decвt după ce toţi trei au făcut dovadă de sinceră pocăinţă. Cazul este relatat оn mai multe cărţi apărute оncă din timpul vieţii părintelui, care l-ar fi contestat cu siguranţă dacă n-ar fi fost adevărat. 7. Tot оn categoria vindecărilor trebuie trecute şi cazurile de tratare a alcoolismului, precum şi de renaştere duhovnicească a unor oameni care sufereau de tare morale. Am dat cвteva exemple оn primele capitole ale acestei cărţi. Ar mai trebui să adăugăm că părintele Ioan nu оnceta să-i оndemne pe alcoolicii оnvederaţi să se оmpărtăşească, dar nu-i lăsa să se apropie de Sfвntul Potir decвt după o pregătire оndelungată. Avea o rugăciune specială pentru izbăvirea de acest viciu, pe care o citea celor ce voiau să renunţe la alcool. Pentru оnceput, pe unii alcoolici оi trimitea la Casa Dragostei de Muncă. Au fost cazuri cвnd unora dintre ei le-a acordat o mare оncredere, aceştia ajungвnd să ocupe poziţii importante. Interesant e faptul că părintele Ioan nu le impunea alcoolicilor să renunţe cu desăvвrşire la băuturile spirtoase. Există multe relatări despre „dezalcoolizări” obţinute cu ajutorul părintelui Ioan, precum şi de oameni care au renăscut duhovniceşte cu sprijinul său. Оn multe lucrări apărute este relatată povestea unui bărbat, numit convenţional Piotr Ivanovici, individ orgolios şi brutal, care a trimis după părintele Ioan оntr-un moment cвnd soţia оi era pe moarte. Ce fel de om era оn ce priveşte formaţia sa duhovnicească se poate vedea după cum se exprimase: „Las’ să se roage, fiindcă, oricum, nevastă-mea o să moară, dar dacă se face bine mă fac şi eu credincios”. Părintele i-a răspuns: „La dumneata eu n-am ce să caut”. După ce i-a murit soţia, Piotr Ivanovici, care nu-şi mai găsea locul, s-a decis să se ducă la părintele Ioan, care nu i-a dat dezlegare de păcate, dar i-a citit totuşi o rugăciune. Starea sufletească a lui Piotr Ivanovici a prins a se limpezi. A insistat să mai fie primit de părintele Ioan, care i-ar fi spus, cu blвndeţe: „Poţi să vii la mine şi оn fiecare zi, dacă vrei”. Оn cele din urmă, peste un timp, s-a оnvrednicit de Sfвnta Оmpărtăşanie. Piotr Ivanovici s-a schimbat cu desăvвrşire, s-a hotărвt să оnceapă o nouă viaţă, оntemeiată оn principal pe ajutorarea aproapelui. S-a pensionat, consacrвndu-se educaţiei băiatului şi celor două fete, operelor de binefacere, vieţii bisericeşti, оmpărtăşindu-se оn fiecare lună. Unii dintre vechii săi prieteni au оnceput să-l acuze de bigotism şi făţărnicie, fără a оnceta să-i ceară ajutor la nevoie, ştiind că Piotr Ivanovici nu refuza pe nimeni. 8. Оn limba rusă cuvвntul „ciudesnвi” are un dublu оnţeles: pe de o parte, desemnează ceva care nu poate fi explicat pe baza legilor naturii, ci prin intervenţia unor puteri supranaturale, adică „minunat”; pe de altă parte, „ciudesnвi” оnseamnă şi „frumosul” la superlativ. Оn cazul de faţă, posibilitatea de a numi cu acelaşi cuvвnt două noţiuni (omonimia) atestă geniul limbii ruse, pentru că se dezvăluie astfel un adevăr profund, pe care оl vom оnţelege dacă vom fi dispuşi să recunoaştem această dublă semnificaţie a cuvвntului оn minunatele evenimente evanghelice şi ale istoriei bisericeşti. Izgonirea demonilor, vindecarea bolnavilor, оnvierea morţilor, renaşterea sufletelor omeneşti, toate acestea sunt „ciudesnвi” оn ambele sensuri ale cuvвntului – „minunate” şi „foarte frumoase”, оn acelaşi timp. Sunt evenimente оn care se manifestă, pe de o parte, acţiunea supranaturală a puterii dumnezeieşti, iar pe de altă parte, supremul triumf al frumuseţii, al raţiunii оmpotriva absurdului, al luminii оmpotriva tenebrelor, al vieţii оmpotriva morţii, a imperisabilului оmpotriva perisabilului, a iubirii оmpotriva urii. Firesc este ca sufletul creştin al poporului rus, căruia оi este scumpă răsfrвngerea luminii cereşti asupra оntunericului „lumii acesteia”, să fi tins spre cei pe care i-a considerat făcători de minuni. La rвndul său, părintele Ioan de Kronstadt, care s-a numărat printre aceştia, a iubit poporul rus fără să ţină seama de bezna оn care zăcea, tocmai pentru această aspiraţie a sa spre acea lumină care era ea оnsăşi un miracol. Оn această minunată atracţie către minune există ceva ca o eternă copilărie, dar şi ceva etern uman. Iubind copiii, părintele Ioan nu putea să nu-şi iubească şi poporul său, cu păcatele sale, cu teribilele sale realităţi, dar şi cu naivitatea sa copilărească. Probabil că tocmai de aceea, trăind laolaltă cu poporul său, care оl făcea deseori să sufere, suferea, la rвndu-i, оmpreună cu el, dar оn acelaşi timp sorbea puteri proaspete din puterea sufletului poporului său. Acolo unde există setea de minune, cea care este оn ultimă instanţă setea de sublim şi de perfecţiune, absolut totul, pвnă la lucrurile cele mai simple şi comune, devine minune, iar minunile se săvвrşesc mai lesne ca oriunde...

0 comentarii:

 

Blog Template by YummyLolly.com