După cuvântul de prezentare ţinut de părintele Octavian Moşin, părintele Teofil a precizat că în ziua de 13 mai s-au împlinit 25 de ani de când adormitul întru Dumnezeu mitropolitul Antonie Plămădeală (originar din Basarabia, comuna Stăuceni, raionul Hânceşti) l-a hirotonit. În continuare a detaliat celor prezenţi mai multe concluzii la care a ajuns la vârsta sa de aproape 80 de ani.
,,Sunt aicea pentru voi, cei care aţi venit şi sunteţi de faţă. Bineînţeles că m-am gândit ce să le spun oamenilor şi am înclinat spre nişte concluzii la care am ajuns eu. Voi spune ceva ce vă va fi cu folos.
Când eram copil şi plecam la şcoală, mama, Dumnezeu s-o ierte, îmi spunea: ,,Nu uita de Dumnezeu, nu uita de rugăciune”. Aceasta însemna să te rogi înainte de masă, dar şi după masă. Peste ani am dat în ,,Filocalie”, care e o scriere pentru curăţarea sufletului omului de răutate, pentru luminare şi desăvârşire şi care înseamnă a iubi frumosul, peste un pasaj. Sf. Marcu Ascetul zice: ,,să te rogi ca atunci când vei uita de rugăciune, Domnul să-şi aducă aminte de tine”. Iar mult mai târziu, am găsit în nişte ,,Cuvinte” aduse la noi de la Sf. Munte: ,,La Dumnezeu să te gândeşti ca la Dumnezeu, nu ca la Om”!
Ceea ce facem când zicem rugăciunile – dăm cu bâta în viespar!
În anul 1942 aveam 13 ani jumate. La sfârşitul lunii august am ajuns la Mănăstirea de la Sâmbăta. Vroiam să mă fac călugăr, dar nu s-a putut, pentru că părintele stareţ de acolo vroia să aibă doar absolvenţi de Teologie. Părintele Arsenie, ştiind aceasta, mi-a pus în vedere o lucrare. Cea mai de căpetenie pe care o face călugărul. Aceasta e rugăciunea ,,Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. M-a pus să învăţ să o spun. A zis că rugăciunea aceasta s-o zic nu cu gura, ci cu mintea şi s-o lipesc de respiraţie. Între răsuflări să zici ,,Doamne”, trăgând aer în piept - ,,Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu” şi când dai aerul afară - ,,miluieşte-mă pe mine păcătosul”.
Am plecat de la Sâmbăta cu această rugăciune şi am spus-o cât am putut. Toată viaţa mea nu am găsit pe nimeni să zică ceva mai principal decât ce a zis părintele Arsenie.
Am zis această rugăciune cu osteneală. Mi-am dat seama că are mare însemnătate. Ea nu pune în legătură nu doar cu Dumnezeu, ci şi cu noi înşine. Avem în noi o încărcătură de răutate de care nu ştim. Noi ne putem lupta cu răul din conştient, dar nu putem ajunge dincolo de ceea ce ştim decât prin rugăciune.
M-am pomenit în lumea aceasta cu unele răutăţi, din care cu multe am ajuns aici. Le aveam de la părinţii mei, de la bunicii mei. Un părinte mi-a zis că părintele Arsenie de fiecare dată se lega de răutăţile oamenilor. Lui însă i-a zis că el dădea cu bâta în viespar! Ceea ce facem când zicem rugăciunile – dăm cu bâta în viespar. Răscolind viespile, ele vin asupra ta şi te înţeapă. Astfel au venit răutăţile asupra mea, şi nu deodată am scăpat de ele. Şi cu prilejul acesta am lovit cu bâta rugăciunii. La o vreme s-au oprit viespile şi am avut linişte. Însă tot atunci când atacau viespile, nu au fost numai răutăţi, am ajuns şi la linişte sufletească, şi la bucurie.
În acest caz, o să vă spun vouă o concluzie şi o metodă de îmbunătăţire sufletească. Să ziceţi rugăciunea aceasta în timp, ca să scăpaţi de gândurile cele rele.
Chiar dacă nu poţi opri vântul, poţi opri un gând rău cu unul bun!
Când am ajuns la mănăstire mi s-o dat un şnur cu noduri care se numeşte metanie. Este un ajutor pentru rugăciune, e un suport material pentru o lucrare spirituală. Fără acesta mintea nu ne stă la rugăciune. La fiecare nod zicem: ,,Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.
Eu am învăţat la Facultatea de Litere. Mai mulţi călugări îmi ziceau că aceasta e o rătăcire. Dar dacă te rogi, nu se poate să nu te ajute şi să nu ajungi la rătăcire!
I-am îndemnat pe oameni să zică rugăciunea continuu şi să îndemne şi pe alţii să o zică. Cineva m-a întrebat la un moment dat - ,,când aţi ajuns la concluzia aceasta”? I-am zis - ,,eu am ajuns cu vremea, iar tu poţi începe cu ele”! Fără de ea nu se poate înainta în viaţa aceasta.
O altă întrebare ce a adresat-o un frate părintelui Pimen a fost: ,,Părinte, cum se răsplăteşte răul cu răul”? Părintele Pimen i-a zis: ,,răul cu rău se răsplăteşte prin gând, prin privire, prin cuvânt, prin faptă. Dar dacă îndepărtezi gândul cel rău de la început, nu mai ajungi la celelalte”. Apoi i-a zis: ,,întinde-ţi braţele şi pieptul şi opreşte vântul să nu mai bată”. Fratele a răspuns: ,,Nu pot”. Atunci părintele Pimen a precizat: “Tot aşa nu poţi opri venirea gândurilor rele. Dar dacă ai în inimă gânduri bune, cele rele nu mai pot veni”. Pentru inima iubitoare de osteneală gândul cel rău n-are nici o putere, tot aşa cum nu are focul în apă. Chiar dacă nu poţi opri vântul, poţi opri un gând rău cu unul bun! Printre cuvintele care le putem zice sunt: ,,Doamne Dumnezeul nostru, cât de minunat e pământul tău” sau ,,Doamne Dumnezeul nostru, cât de mare eşti”!
În ultima vreme, eu am ajuns la un gând care vreau să-l răspândesc. Când m-am aşezat la Mănăstirea Sâmbăta, în anul 1983, se citea în Psaltire de Patriarhul Nicodim. În acea traducere, psalmul 20, versetul şase suna aşa: ,,încărcatu-m-ai pe mine cu mâncăruri pentru totdeauna… şi de aceea l-ai încărcat cu binecuvântări pentru totdeauna… şi cu zâmbetul vieţii Tale l-ai umplut cu bucurie”, pe credinciosul său.
De unde ştim totuşi că Dumnezeu ne zâmbeşte? Pentru că noi ştim că ne iubeşte şi aceasta înseamnă că ne zâmbeşte.
Părintele căruia părintele Arsenie i-a zis: ,,tu loveşti cu bâta în viespar”, a răspuns: ,,Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos, e mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu”. Astfel, la zâmbet noi trebuie să răspundem cu zâmbet.
Iubiţi credincioşi, Dumnezeu ne face cinste că ne vorbeşte prin Evanghelie, iar noi îi putem zâmbi prin rugăciune. Am citit odată la un autor german despre o sfântă că aceasta a fost numită ,,zâmbetul lui Dumnezeu”, înseamnă că şi noi putem deveni la fel pentru alţi oameni, ,,zâmbetul lui Dumnezeu”.
În final, părintele i-a rugat pe cei adunaţi să ţină minte ceea ce le-a zis: ,,De la cârma minţii atârnă să avem o aşezare sufletească bună. Nu puteţi opri vântul să vină, dar puteţi avea un gând bun”!
Venirea părintelui Teofil Părăian la Chişinău a fost adevărată sărbătoare a sufletelor şi a adus multă lumină în sufletele credincioşilor care l-au ascultat.
Părintele Teofil a fost cândva hirotonit de Mitropolitul Antonie, originar din Basarabia, şi a avut bucuria de a-l cunoaşte pe părintele Arsenie (pe care-l ţin minte şi acum credincioşii din toate colţurile Transilvaniei şi României), care a plecat cu ultimul tren din Chişinău la 28 iunie 1940.
Marius TĂRÂŢĂ (ASCOR), pentru FLUX
preluat de pe :
