Sfântul Ioan de Kronstadt - Faţă de cuvânt, poartă-te cu evlavie şi dă-i preţuire

Crede nestrămutat că fiecare cuvânt pe care îl rosteşti, mai cu seamă în timp ce te rogi, poate deveni faptă; ţine minte că Cel ce a făcut să se nască cuvântul este Dumnezeu-Cuvântul, că Însuşi Dumnezeul nostru, Cel în Treime preamărit, Se defineşte prin trei cuvinte: Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duh. Că fiecărui cuvânt îi coresponde o existenţă sau, altfel spus, fiecare cuvânt poate fi existenţă şi faptă. Faţă de cuvânt, poartă-te cu evlavie şi dă-i preţuire.

Ţine minte că precum Cuvântul lui Dumnezeu ipostatic, Fiul lui Dumnezeu, este unic întotdeauna cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, tot aşa şi în cuvântul Sfintei Scripturi, cel al rugăciunilor, al scrierilor Părinţilor înţelepţiţi de Dumnezeu se află prezenţi Tatăl, graţie omiprezenţei Sale, şi ca Raţiune Supremă, Cuvântul Său lucrător şi Duhul Sfânt, Săvârşitorul.

De aceea acolo nici un cuvânt nu este de prisos, ci are, sau ar trebuie să aibă, o forţă intrinsecă; vai de cei care vântură cuvinte goale, fiindcă va trebuie să dea socoteală pentru ele! “Că la Dumnezeu nu este cu neputinţă tot cuvântul” (Luca 1, 37, dupa traducerile mai vechi, de ex. Biblia de la 1688). A-i fi cu putinţă toate este în general o însuşire a cuvântului (dumnezeiesc), exprimată în forţa sa şi în posibilitatea de a deveni faptă. Aşa ar trebui să fie şi cuvântul de pe buzele oamenilor.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – fragment din cartea "Viaţa mea în Hristos")

Sfântul Ioan de Kronştadt - Lucrarea Sfântului Duh

Duhule Sfinte, Făcătorule de viaţă, Unul fiind din Sfânta Treime,

Tu eşti viaţa şi cuviinţa, frumuseţea tuturor făpturilor vii şi neînsufleţite,

Tu eşti culoarea şi mireasma plantelor,

Tu eşti respiraţia tuturor fiinţelor organice şi anorganice, fiindcă Tu pricinuieşti rodirea, hrănirea în plante, în arbori şi în arbuşti.

Tu uzi roadele şi le aduci la pârguire prin razele de soare,

Tu luminezi prin soare, luna şi stele,

Tu pricinuieşti vânturile în văzduh şi valurile în râuri, mari şi lacuri,

Tu le îmblânzeşti, Tu pricinuieşti tunetele şi fulgerele în crugul ceresc.

Tu plăsmuieşti şi sădeşti sămânţa omenească, şi o creşti, şi o modelezi într-un organism minunat, cum faci şi cu toţi embrionii de animale.

Sfântul Ioan Gură de Aur - Cum trebuie să facem milostenia

Cel ce vrea să dea dovadă de omenie nu trebuie să ceară socoteală altora de cum îşi duc viaţa, ci trebuie numai să îndestuleze nevoia, să vindece lipsa. Nevoia, lipsa, iată ce trebuie să vă grăiască vederea unui sărac, nu-i cereţi mai mult.

Fie el cel mai râu dintre oameni, dacă n-are hrana care-i trebuie, să punem un capăt foamei lui!…

Aceasta ne-a poruncit Hristos, când a zis: “Fiţi asemeni Tatălui vostru din ceruri, El răsare soarele Lui şi peste cei buni şi peste cei răi şi lasă să cadă ploaia Sa şi peste cei drepţi, şi peste cei nedrepţi”.

Omul milostiv este un adăpost pentru toţi cei în lipsă, dar acest adăpost primeşte pe toţi cei care s-au rătăcit şi-l apără de alte primejdii.

Buni sau răi, oricine ar fi acei ce se află în primejdie, el îi primeşte în adăpostul său. Aşadar voi, când vedeţi pe cineva care-i primejduit de sărăcie, nu-l judecaţi, nu-i cereţi socoteală, ci puneţi mâna şi-i sfârşiţi necazul.

Sfântul Ioan de Kronștadt - Pă­catul poate ucide sufletul şi temporar, dar şi veşnic

Să nu creadă cineva că păcatul e ceva lipsit de importanţă. Nu, păca­tul este un rău teribil, el ucide sufletul şi acum, şi în veacul ce va să vină. In veacul viitor păcătosul va fi legat de mâini şi de picioare (din punct de vedere al sufletului) şi va fi aruncat în întunericul cel mai dinafară, după cum cuvântează Mântuitorul: „Legaţi-l de picioare şi de mâini şi aruncaţi-l în întunericul cel mai dinafară” (Matei 22, 13).

Aceasta înseamnă că el şi-a pierdut cu desăvârşire posibilitatea de a-şi folosi liber capacităţile spirituale, care au fost create anume pentru o activitate liberă, suferind prin aceasta un ucigător blocaj al oricărei activităţi îndreptate spre săvârşirea binelui. Păcă­tosul îşi recunoaşte o anumită putere a sufletului, dar în acelaşi timp simte că ea îi este legată în lanţuri ce nu pot fi rupte. „Cel fără de lege este prins în lanţurile fărădelegilor lui şi de funiile păcatelor lui este înfăşurat” (Pilde 5, 22).

Răbdare, răbdare şi apoi ?... îndelungă răbdare

Cu răbdare

Să faci toate cu încetisorul, cu uşurelul şi nu deodată; virtutea nu e pară, nu poţi s-o mănânci dintr-o îmbucătură.

(Sfântul Serafim de Sarov - Rânduieli de viaţă creştină)

Râvnă şi răbdare

"Cei ce sunt crescuţi încă de mici în Ortodoxie", spunea el, "au răbdare, dar le lipseşte râvna. Convertiţii au râvnă, dar le lipseşte răbdarea. Ideal este să avem râvnă temperată de răbdare".

(Ieromonahul Damaschin - Viaţa şi lucrările Părintelui Serafim Rose)

Folos duhovnicesc

...folosul duhovnicesc al "răbdarii până în sfârşit" vine doar dacă suferinţa este primită de bunăvoie.

(Ieromonahul Damaschin - Viaţa şi lucrările Părintelui Serafim Rose)

Virtute

Răbdarea este una dintre virtuţile centrale ale vremii noastre. Fără ea abia dacă vom putea supravieţuii.

(Ieromonahul Damaschin - Viaţa şi lucrările Părintelui Serafim Rose)

Sfântul Ioan de Kronştadt - Fii sincer cu oamenii!

Dacă vrei ca Domnul să-ţi creadă „din inimă" rugăciunea, străduieşte-te din tot sufletul ca tot ceea ce vorbeşti şi faci faţă de oameni să fie făcut cu sinceritate, nu fii niciodata nesincer cu ei. Când vei fi faţă de oameni încrezător şi cu inima deschisă, Domnul te va face să fii sincer şi cu inima deschisă şi în rugăciune către Dumnezeu. Celui ce nu arată oamenilor o inimă deschisă nici Domnul nu-i acceptă deschis rugăciunea, făcându-1 pe acela să simtă că, întrucât este nesincer faţă de oameni, nu poate fi cu desăvârşire sincer nici faţă de Dumnezeu, fără să nu-1 mustre conştiinţa.

Omule vătămat de patimi, ce-ţi mai trebuie? Zici că să ai zile, să tră­ieşti. Pentru ce te zbaţi? Pentru ca să trăieşti. Dar oare viaţa pe care o trăieşti este ea cea adevărată? Inteligenţa şi experienţa te-ar putea îndemna să spui că nu. Spune-mi din ce se alcătuieşte viaţa. Eu ştiu - îmi spune experienţa şi raţiunea - că din credinţă, nădejde şi dragoste. Viaţa sufletului este Dumnezeu, credinţa vie în El, dragostea faţă de El, dragostea faţă de aproapele, acestea dau inimii şi linişte, şi largheţe, fără ele sunt un osândit al păcatului, un rob nevolnic al patimilor. Viaţa mi se scurge în tristeţe şi strâmtorare.

Sfantul Ignatie Briancianinov - Duminica Ortodoxiei, primul pas către Înviere

Duminica Ortodoxiei, prima din Postul Sfintelor Pasti, a fost instituita de catre Sinodul de la Constantinopol (843) ca sarbatoare ce subliniaza biruinta dreptei credinte asupra iconoclasmului si, in general, asupra tuturor ereziilor.

Iubiti frati! Cuvantul nostru din Duminica Ortodoxiei trebuie sa inceapa, in chip firesc, cu intrebarea: Ce este Ortodoxia? Ortodoxia este adevarata cunoastere a lui Dumnezeu si cinstire a lui Dumnezeu; Ortodoxia este inchinarea la Dumnezeu in Duh si Adevar; Ortodoxia este proslavirea lui Dumnezeu prin adevarata Lui cunoastere si inchinare la El; Ortodoxia este proslavirea de catre Dumnezeu, prin daruirea harului Atotsfantului Duh, a omului care slujeste Lui cu adevarat. Duhul este slava crestinilor (Ioan 7, 39). Unde nu este Duhul, acolo nu este Ortodoxie.

Părintele Arsenie Boca: „Înapoi la post, căci fără de post ne merge rău!”

Pregătirea pentru intrarea în Postul Mare începe încă din Duminica lui Zaheu (anul acesta în 30 ianuarie), adică cu câteva săptămâni bune înainte, tocmai pentru ca omul să realizeze importanţa postirii. O importanţă pe care noi, astăzi, nu o mai vedem. Deşi alergăm adesea la Dumnezeu şi am vrea mereu ajutor, în toate, porunca postului este ţinută de foarte puţini. Despre post, iată ce spunea Părintele Arsenie, cu vorbe simple, pe înţelesul lor, celor veniţi la Sfânta Liturghie într-o duminică de iarnă din 1942:

Cei care nu vor ţine posturile nu vor fi spovediţi.

Din cuvântul trecut vă aduc aminte, ca să afle toţi că nu vor fi spovediţi şi împărtăşiţi la mănăstire decât cei ce de aici înainte vor ţine posturile aşa cum sunt rânduite de Biserică. Părinţii ne-au născut din trup, iar Biserica din apă şi din Duh; şi mai mare este naşterea duhovnicească a Bisericii decât naşterea trupească a părinţilor. De la naşterea duhovnicească – Botezul – am primit pe îngerul păzitor, tot în Biserică – de aceea se botează copii mici, orice ar zice alţii – care să ne apere de toată primejdia văzută şi nevăzută. Deci, dacă Biserica ne naşte, ne şi creşte; şi printre poveţele cu care ne creşte spre măsura bărbatului desăvârşit este şi postul. Trebuie deci să-i ascultăm porunca şi să postim. Sfinţii Părinţi cei de demult au băgat de seamă că toate relele de la stomac încep, de aceea am zis vorbă aspră, că postul este poarta şi patrafirul este uşa, iar toţi ceilalţi ne fură vremea.

Sfântul Grigorie de Nazianz - “Ceea ce are omul dumnezeiesc în el este putinţa de a face bine”

Cei trei prieteni

Se povesteşte că un om a fost acuzat, odată, de o faptă pe care n-o făcuse. Pentru a scăpa de pedeapsă, cineva trebuia să depună mărturie că omul acesta este nevinovat. S-a dus el la cei trei prieteni pe care îi avea şi i-a rugat ca, a doua zi, să meargă împreună cu el la judecător şi să-l scape astfel de pedeapsă. A doua zi, primul prieten s-a scuzat că nu mai poate veni. Al doilea l-a urmat până la uşa tribunalului, însă acolo s-a răzgândit şi a făcut cale întoarsă. Cel de-al treilea prieten, pe care omul contase cel mai puţin, a intrat, a depus mărturie pentru el şi l-a salvat, redându-i astfel libertatea.

La fel se întâmplă cu fiecare dintre noi. Cei trei prieteni pe care îi avem în viaţă şi care ar putea vorbi despre noi, aşa cum suntem cu adevărat, sunt averea noastră, rudele noastre şi toate faptele bune pe care le-am făcut. Însă, când murim, realizările noastre, fie ele cât de mari, rămân aici, fără să ne ajute cu ceva. Rudele ne urmează până la groapă, dar rămân şi ele tot aici, în lumea aceasta. Doar faptele noastre bune, cel de-al treilea prieten, sunt cele ce ne urmează şi dincolo de moarte, arătându-I lui Dumnezeu adevărul despre sufletul nostru. De aceea, valoarea unui om este dată de faptele bune pe care le-a făcut.

Pomenirea Sfântului Serafim de la Sarov

Citate din Sfântul Serafim de la Sarov

Nu trebuie să-ţi deschizi inima în faţa altora fără trebuinţă. Dintr-o mie se poate găsi numai unul care ar fi în stare să păstreze taina ta. Şi când noi înşine n-o păstrăm în sufletul nostru, putem nădăjdui că ea ar putea fi păstrată de alţii? Cu omul simplu trebuie să vorbeşti despre lucrurile omeneşti, iar cu omul înzestrat cu înţelepciune duhovnicească trebuie să vorbeşti despre cele cereşti.

Hristos a înviat, bucuria mea!

M-a copleşit o lumină orbitoare asemănătoare unei raze de soare. Când mi-am întors ochii către această lumină nespus de frumoasă, l-am văzut pe Domnul nostru Iisus Hristos în slava sa, având înfăţişarea unui fiu al omului, înconjurat de oştile cereşti: îngeri, arhangheli, heruvimi şi serafimi. Cât despre mine, am primit o binecuvântare specială.

Dacă primele semne ale fericirii viitoare ne umplu inima de atâta blândeţe, de atâta bucurie, ce să mai spunem de fericirea care îi aşteaptă în Împărăţia Cerurilor pe toţi cei care plâng pe Pământ?

Pentru acest motiv se numeşte Maica Domnului "rana dracilor", fiindcă nu poate satana să piardă pe om, atâta timp cât omul nu încetează să alerge la ajutorul Maicii Domnului.

Virtutea nu este o pară pe care s-o înghiţi dintr-o dată. Căci nu este uşor ca cineva să biruiască deşertăciunile acestei lumi. Un om devine smerit, sigur şi încercat numai după ce, cu ajutorul rugăciunii, suportă numeroasele ispite ce-i vin fără voia lui. Răbdarea este sârguinţa sufletului în lucrarea lui.

Pacea sufletească se obţine prin dureri. Semnul vieţii duhovniceşti este adâncirea omului înlăuntrul său şi tainica lucrare în inima sa.

Imaginaţia este puntea dracilor către minte şi apoi către suflet.

Dobândeşte pacea, şi mii de oameni din jurul tău se vor mântui.

Scopul vieţii omeneşti este dobândirea Duhului Sfânt.

Pomenirea Sf. şi Dreptului Ioan de la Kronştadt patronul spiritual al comunităţii noastre

Citate de Sfântul şi Dreptul Ioan de la Kronştadt:

Nu dărui celorlalţi după cum merită, ci după cum au nevoie.

Ce să facă Dumnezeu cu mulţumirile noastre, când cu faptele Îi arătăm doar nemulţumire?

Ceea ce fac, fac după propriile mele puteri, cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru mântuirea oamenilor.

Este necesar să ne rugăm cu evlavie, fiindcă noi singuri, fără ajutorul lui Dumnezeu, nu avem puterea să învingem ispitele.

Rugăciunea este o stare de permanentă recunoştinţă.

Dumnezeu S-a facut totul pentru tine, aşa că fă-te şi tu totul pentru El.

Rugăciunea este lucrul cel mai simplu şi, în acelaşi timp, cel mai dificil.

Nu poate exista Biserica în afara iubirii.

Totul este făcut spre binele nostru, pentru mântuirea noastră.

Cum se adresa Sf. Ioan de Kronştadt ereticului Tolstoi şi celor ca el. "Doamne, pierde-i de pe pamânt sau întoarce-i la credinţă!"

Ce au făcut oamenii cu credinţa cea adevărată, pe care Hristos a adus-o din cer, cu toată învăţătura Lui, cu tainele de Dumnezeu aşezate? Le-au schimonosit până la a nu mai putea fi recunoscute, iar unii le-au lepădat, şi în locul învăţăturii Lui au pus născocirile lor, întocmai precum cărturarii şi fariseii, iar în vremea noastră Lev Tolstoi.

Doamne, cât de nemăsurat ai mărit Tu neamul omenesc prin întruparea şi Dumnezeo-Omenitatea Ta şi prin Pururea Fecioara, de Dumnezeu Născătoarea, care te-a întrupat pe tine, şi prin omenirea aleasă de tine în persoana nenumăraţilor sfinţi! Şi cât (o, groază!) te batjocoresc pe Tine şi Biserica Ta, învăţătura Ta, Tainele şi slujbele Tale, alde Tolstoi şi întreaga aşa-zisă intelectualitate care s-a prostit. Doamne, până când batjocura aceasta? Până când această îndrăcire? Doamne, pogoară-Te să sfărâmi acest munte al necredinţei.

(...) Iar Lev Tolstoi dimpreună cu scriitorii asemeni lui, cărora nu este număr, s-au arătat şi trăiesc pe pământ spre a întuneca, strica, prin lipsa lor de Dumnezeu, prin necredinţa şi anarhia lor o mulţime de oameni care le urmează, le citesc scrierile hulitoare. Doamne, pierde-i de pe pământ sau întoarce-i la credinţă, smereşte trufia lor drăcească!

Iar mulţi orbi cu duhul au luat şi iau învăţătură de la Lev Tolstoi, pe care îl citesc cu lăcomie şi cad în cursele întinse cu îndemânare de către el, se înstrăinează de Dumnezeu. Iată roadele talantului drăcesc, semănat de potrivnicul lui Dumenzeu prin sluga sa Tolstoi.

De nu veţi crede în Mine, veţi muri în păcatele voastre. (Ioan 8,24), grăieşte Domnul către farisei. Vai lui Lev Tolstoi, care nu crede în Domnul şi moare în păcatul necredinţei şi hulei împotriva lui Dumnezeu. Moartea păcătosului este cumplită (Psalmi, 33,20). Şi moartea lui, a lui Tolstoi – va fi de spaimă pentru întreaga lume (fireşte, rudele vor ascunde asta).

Fragmente extrase din scrierile Sfântului Ioan de Kronstadt - Spicul Viu, Editura Sophia, 2009

Sf. Macarie cel Mare: Sfaturi pentru a muri fericit

O persoana ajunsa la Sfantul Macarie, i-a cerut sfaturi pentru a muri fericit.

Sfantul Macarie i-a spus:

- Mergi in cimitir si vorbeste-i de rau pe morti.

Persoana a facut dupa cum i s-a spus, iar cand a fost intrebata de raspunsul celor morti, a zis:

- Mortii nu mi-au grait nimic.

- Atunci mergi maine si lauda-i, i-a zis Macarie.

Dupa ce a implinit si al doilea sfat dat de Macarie, i-a spus acestuia:

- Nici de aceasta data nu mi-au vorbit.

Atunci Sfantul Macarie i-a zis:

- Daca vrei sa traiesti bine si sa mori fericit, atunci fii asemenea celor morti, adica nu cauta lauda sau defaimarea oamenilor.

Satisfacţia de a vorbi de rău pe alţii

“Mi s-a întâmplat să întâlnesc şi să aud vorbind oameni, care se refereau perfid, cu o bucurie răutăcioasă la nişte „pete” din viaţa şi activitatea unor oameni de seamă şi chiar sfinţi şi care, pentru acele „pete” reale sau închipuite, defăimau toată viaţa acelor persoane, zicând de ele că ar fi fost făţarnice sau chiar că s-ar fi lepădat de Dumnezeu. Ei sunt gata să-şi susţină afirmaţiile cu fapte, numai că şi acestea sunt tot atât de obscure şi de îndoielnice ca şi obscurul, suspectul şi vicleanul lor suflet, care, cu o „pată” a altuia, păcat sau slăbiciune, vor să-şi asigure o falsă justificare propriilor lor fapte reprobabile.

Prin acestea însă nu se pot scuza nicicum, ci dimpotrivă, îşi aduc o şi mai mare osândă, fiindcă „văd paiul din ochiul fratelui” şi îl judecă, dar „bârna din ochiul lor – da, o ditamai bârnă – nu o iau în seamă” (cf. Matei 7, 3). Zice: acest părinte sau acesta s-a făcut vinovat de cutare sau cutare păcat. Ei, şi ce? E om, şi nu este om care să nu greşească. „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (1 Ioan 1, 8). Eşti tu, oare, fără de păcat? Dacă nu eşti, de ce arunci în fratele tău cu piatra osândirii?

Dacă aş începe să-ţi caut viaţa, „la bani mărunţi”, raportând-o la cuvântul lui Dumnezeu, ţi-aş putea condamna şi eu păcatele, multe şi grele, cu propriile tale cuvinte. Aş putea să te învinuiesc de trufie, de îngâmfare, de necredinţă, de iubire de agonisire, de desfrânare, de tâlcuire anapoda a cuvântului lui Dumnezeu şi a poruncilor Sale, de răceală în credinţă şi de câte altele. Ţi-aş găsi, poate, nu o singură „pată”, ci întreg trupul tău devenit o imensă pată neagră, fiindcă ochiul minţii tale este viclean.

Cât de mult mă scârbeşte această drăcească satisfacţie de păcatul altuia, această infernală strădanie de a demonstra păcatele, adevărate sau închipuite, ale omului! Şi când te gândeşti că cei cărora le place să se ocupe de aşa ceva îndrăznesc să susţină că o fac din respect şi că încearcă, prin toate mijloacele să îndeplinească porunca lui Dumnezeu despre iubirea aproapelui! Despre ce iubire poate fi vorba când cauţi cu orice preţ să vezi şi să găseşti chiar şi la oamenii de seamă şi la sfinţi pete negre şi când, pentru un singur păcat, cauţi să le ponegreşti toată viaţa, refuzând să li-l treci cu vederea, chiar şi atunci când ar fi cazul.

Uitat-aţi oare că dragostea „toate le rabdă” (1 Corinteni 13, 7)? Ce rău imens fac lor înşile şi altora aceşti viermi moralizatori! Ei fac să se surpe în conştiinţa multora respectul legitim faţă de anumite persoane, să li se întunece prestigiul, să nu mai poată fi luaţi drept exemplu de urmat, agită spiritele cu gând de osândă, îşi fac rău lor înşile, luând de la diavolul otrava judecării aproapelui. Frate! „Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul său stă sau cade. Dar va sta, căci Domnul are putere să-l facă, să stea” (Romani 14, 4)”.

Sfantul Ioan de Kronstadt
/razbointrucuvant.ro/

LA PORTILE POSTULUI MARE – o scrisoare foarte folositoare a Batranului Selafiil din Tomsk, ucenicul Sfantului Ierarh Luca al Crimeei

“Piotr, inima mea dulce,

Cat de mult s-a bucurat bunelul tău de scrisorica ce mi-ai trimis-o… Fiecare scrisorica în care ii spui bunelului ca eşti bine, cu ajutorul lui Dumnezeu, în care se vede ca ai harul în inimioara ta şi ca acolo se aude o cantare de slăvire lui Dumnezeu, acea scrisorica este o bomboana pe care tu o dăruieşti bunelului, aşa să ştii. Si ştii ca buneilor le plac dulciurile cu ciocolata…

Piotr, dragul bunelului drag, am ajuns la porţile Postului Mare, cum tu spui. Fericitul vlădică sfânt Luca al Crimeei avea chiar o carte de predici cu acest nume; s-a tipărit la noi în Rusia, acum vreo doi ani în urma.

Postul cel Mare… Ce pot eu să mai spun, inima mea dulce, decât ca este o multdorită vreme de curăţire, o multiubită petrecere în înfrânare nu numai de la mâncăruri dar mai cu seama de la tot ceea ce este lumesc şi nepotrivit lucrării noastre duhovniceşti.

In aceasta vreme, dragul bunelului drag, se cere mai multa seriozitate, mai multa privire înlăuntrul nostru şi mai îndelung a gândi la moarte.

Postul cel Mare este un drum spre Golgota, copile drag. Si tu, dragul bunelului drag, şi eu şi îngeraşii mei dragi, cu toţii ne reamintim acum ce cruce am luat. Cu toţii ne vedem acum, în Post, ca fiind în drum spre Golgota, cu toţii ne vedem aşa cum ar trebui să ajungem în viaţă noastră, la un moment dat: răstigniţi! Da, răstigniţi! Nu ne place acest lucru, şi vrem a ne face viaţă plina de drăgălaşenii, mai cu seama lumenii… Dar nu e aşa; drăgălaşeniile ce le căutăm, vedem ca se prefac în cele din urma în amăreli din cele mai amare. Căci sunt lucruri de mana şi de minte omeneasca! Numai ceea ce vine de la Dumnezeu, ca binecuvântare, aceea nu se preface intr-o amăreală, ci intr-o tot mai dulce iubire, intr-o tot mai scumpa dragoste.

Nu ne place să ne răstignim, cu Domnul? Nici nu vom învia, atunci, dimpreună cu El!

Nu ne place să ne luam crucea ce ne-a hărăzit-o fiecăruia Domnul? Vom suferi şi vom plânge, negăsindu-ne drumul în viaţă.

Dar care este crucea ce ne-a hărăzit-o fiecăruia Domnul? Si care este drumul nostru în viaţă? Oh, copile drag, Piotr, lucrurile sunt atât de simple, atât de simple… Drumul nostru în viaţă îl vom vedea clar, limpede, desluşit, abia atunci când ne vom încredinţa deplin Domnului, din tot cugetul, cu toata fiinţa noastră.

“Fiule, da-mi inima ta” şi toate vor începe atunci să se lămurească. Dar nu deodată, ci tot cu răbdare.

Dar lumea nu înţelege aceasta. Duhul lumii de azi este potrivnic lui Dumnezeu.

Şi spun aceasta, copile, cu lacrimi, pentru lumea aceasta care s-a îndepărtat atât de Dumnezeu…

Copile, am sa-ţi spun nu o taina, ci un lucru adânc pe care as vrea sa-l pui la inima ta, insa să nu-l comentezi cu mulţi: Domnul ar vrea ca toţi să fie monahi! Atât de mare este dorirea Domnului ca noi să I ne dăruim în totalitate, ca Domnul cearcă prin toate mijloacele, în toata viaţă noastră, să mişte cumva inima noastră, să o înmoaie, să ne arate cumva cat de plăcută este rânduiala monahiceasca. Domnul, El, Făcătorul cerului şi al pământului însetează după petrecerea noastră împreună cu El. Si nu poţi petrece cu El şi prins de grijile lumii şi de toate risipirile veacului. Da, El însetează ca toţi să fie monahi, pentru ca El tot este Iubire şi un monah are înscris în inima să cu litere de foc:

Vreau să fiu tot numai iubire, pentru Tine, Doamne!

Oamenii, insa, nu înţeleg toţi aceasta, dar Domnul tot ii iubeşte. Oriunde s-ar afla omul, bietul om, pe orice treapta de cădere s-ar afla el, Domnul tot îl cheamă spre o vieţuire fără de păcat în Biserica Sa.

In inima ta dulce, Piotr, copile, bunelul a citit acestea dintru începutul corespondentei noastre:

Vreau să fiu tot numai iubire pentru Tine, Doamne!

Acestea sunt litere ale Duhului, litere pe care numai Domnul le sapa în inima omului, aşa cum oarecând le-a săpat lui Moisi pe tablele de piatră, în Sinai. Aşa cum degetul lui Dumnezeu s-a atins de acele table de piatra, săpând poruncile, aşa degetul lui Dumnezeu se atinge de inima noastră acoperita de păcate şi o curăţeşte, o limpezeşte, o străluceşte ca pe o oglinda şi ii înscrie în adâncul ei: “Iubire”. Aceasta se întâmpla cu toţi cei ce vin la monahiceasca viaţă, “răniţi ” de aceasta desăvârşită Iubire…

Tu acum înţelegi, Piotr, cat de dulce e vieţuirea în contemplarea lui Dumnezeu. Cat de cereşti, cat de nebănuit de dulci sunt lacrimile cele ce vin din mângâierea lui Dumnezeu. Mai cu seama lacrimile cele ce vin când undele smereniei ne cearcă ţărmurile sufletului nostru, ne uda pământul însetoşat vremelnic din pricina neplecării noastre sub mana lui Dumnezeu, a învârtoşării inimii noastre. Lacrimile şi harul ce-l aduc ele, sunt copile, înfăţişate ca-ntr-o ghicitură, de mana cea cereasca ce le-a dat-o Domnul să mănânce în pustie, evreilor.

Postul, dragul bunelului, vremea morţii şi neapărat a Învierii.

In aceasta vreme a Postului şi tu îţi vei lua o cruce. Si tu vei pleca pe un drum, cu ajutorul lui Dumnezeu. Cu răbdare, cu gânduri line, fără teama, fără temeri, căci doar te duci în casa Domnului, cu EL să petreci şi astfel, cu mila Domnului, să mântuieşti şi pe alţii. Chiar daca ei, dintr-o data, nu vor înţelege ca prin tine se pot mântui şi ei, şi cu toţi, prin Hristos, Domnul.

Piotr, ai să vezi, ispitele de care te temi mai mult, se vor dovedi fum şi pulbere în vânt. Doar vrăjmaşul ne mai înspăimânta cu ele şi ni le vantura prin fata ochilor.[...]

Iar a vorbit bunelul cam mult.

Se vede ca ceaiul de azi a fost mai “tare” decât cel de ieri. Poate îngeraşii mei dragi “au scăpat” în el mai multa dragoste, da, da, dragii bunelului dragi.

Piotr, cu inima uşoară să intri în acest Post!

Va îmbrăţişez cu dragoste, dorind de a voastră mântuire…

+Selafiil

P.S. Piotr, dragul bunelului drag, mergi la Canonul Sfântului Andrei Criteanul, daca programul iti îngăduie. Daca nu îngăduie, fa orice ca să iti îngăduie acest program, să faci un lucru de care numai în Postul cel Mare te îndulceşti – participarea la Canonul Sfântului Andrei…”

sursa: http://www.razbointrucuvant.ro/

DESPRE DEOSEBITELE DARURI ALE SFINŢILOR

Pentru cei ce se ocupă cu negoţul – la Marele Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava (2 iunie).
Predania ne spune, că Sfântul Ioan au fost un bărbat prea frumos la chip şi un prea slăvit, bogat şi iscusit negăţător, dar şi un Creştin cu viaţă aleasă. Şi călătorind el oarecând pre mare, în drum au fost zavistuit de către un franţuz care tot drumul l-au ispitit cu felurite cuvinte meşteşugite, ca să-l plece spre credinţa lui cea rea, papistăşească, râvnindu-i bogăţia şi slava. Iară văzând el că Sfântul nu se pleacă şi ajungând ei la Cetatea Albă, acel zavistnic l-au clevetit la Turci, care în acea vreme stăpâneau falnica cetate Moldavă şi Turcii muncindu-l, îl sileau să treacă la legea lor. Dar Sfântul nici decum nu se pleca, ci ca un tare şi viteaz ostaş al lui Hristos, răbda toate chinurile şi atunci păgânii Turci umplându-se de mare mânie, l-au omorât cu cruzime. Şi la Sfântul Mucenic Ioan cel Nou de la Ianina, din Grecia (18 aprilie). Acest Sfânt au fost şi el neguţător, şi îşi avea locul de vânzare în Constantinopol, printre neguţătorii Turci. Însă Ioan se deosebea de ei cu Darul pre care îl avea de la Dumnezeu, căci era un iscusit şi bogat neguţător, încât îi întrecea pre toţi, dar şi un bun Creştin cu o viaţă Sfântă. Iar cu aceste două Daruri au stârnit în păgâni o zavistie şi o ură atât de cumplite, din care până la urmă i s-au tras şi sfârşitul său cel Mucenicesc.

Fragment din cartea: DESPRE DEOSEBITELE DARURI ALE SFINŢILOR, Către cine să facem Canoane de Rugăciune, Acatiste şi Slujbe (molebeni) în diferite boli, primejdii, necazuri şi nevoi? alcătuită de către D. Lăpuşneanu.

Minunea înfricoşătoare şi nemaiauzită a făcătorului de minuni Spiridon

Judecata cerului, adică Minunea înfricoşătoare a marelui făcător de minuni Spiridon, prin care a zădărnicit dorinţele papistaşilor uneltitori, nepermiţându-le să construiască un altar în sfântă biserica lui din Kerkira.

DOWNLOAD (fisier) Minunea înfricoşătoare şi nemaiauzită a făcătorului de minuni Spiridon

Despre Idolul Noroc

Am vazut pe unele pomelnice pe care le aduceti, ca pomeniti pe dracul Noroc, zicand : " pentru norocul fetei, pentru norocul baiatului, pentru norocul familiei ". Ce mi-ai pus pe dracul pe pomelnic ? Voi stiti cine a fost noroc ? Cel mai mare demon, care a secerat milioane de suflete. Voi vedeti ca pana la venirea lui Iisus Hristos, China care se inchina la idoli, India si Japonia si Insula Java si atatea state care se inchina inca la diavoli, lui Brahma, lui Buda, lui Krishna, lui Zoroastru si la toti dracii ? Voi stiti ca pana la venirea Domnului, oamenii salbatici si nebuni pentru fiecare pacat aveau un zeu ?

Marte, zeul razboiului. Cand aduceau statuia lui, indata trebuia sa faca razboi sa omoare cat mai multi oameni, ca asa-i placea.

Venera, zeita discordiei. Cand ii aducea statuia, trebuia ca toti sa se sfadeasca si sa se bata, ca asa-i placea zeitei discordiei.

Nemfis, zeita frumusetii. De-acolo ne-au ramas cerceii si podoabele femeiesti. Cand o aducea, ii punea cercei de aur, ii punea in nas verigi de aur, ii punea margele de aur, si toti trebuiau sa fie pudrati, cu zorzoane si cu inele si cu cercei si sa joace in fata ei. Ca asa-i placea zeitei Nemfis.

Apoi Afrodita, zeita desfraului. Ii aducea statuia ei si o trageau intr-o padure deasa si acolo barbatii cu femeile faceau cele mai mari urgii inaintea ei, ca asa ii placea ei, desfraul si urgiile. Era Neptun, zeul apelor, Uranus, zeul pamantului.

Era si Moloh, zeul fericirii, la romani, la sumerieni si la cartaginezi. Cum era acest zeu Moloh sau noroc, cum ii zicem astazi ? Ii purta statuia intr-o caruta cu doua roti, facuta din arama sau din argint. In spatele zeului Noroc avea un cuptor de arama si in fata lui o tigaie de arama; si-i dadea foc lui Noroc pe la spate, pana se inrosea si tigaia si el. Popii lui purtau in maini niste securi mari, ascutite.

Ce jertfa primea Noroc ? Numai copii sugari de la mamele lor. Veneau in satul tau, de unde esti tu. Trageau caruta lui Noroc cu tigaia rosie, infierbantata si strigau, batand din palme : " Cine vrea sa aiba noroc, sa aduca jertfa lui Noroc ! Cine vrea sa aiba noroc, sa aduca jertfa lui Noroc !..." Auzi nebunele de femei, ziceau una alteia : " Cumatra iti dai copilul ? " " Il dau, ca sa am noroc ! "

Lua muierea copilul de la tata, il dadea in mana slujitorului idolesc, il taia bucati si il punea in tigaia lui Noroc sa se friga. Pana la 40-50 de copii punea odata in tigaia aceea. Mirosea in urma lui numai a friptura de copii proaspeti.

Asa a secerat dracul Noroc milioane de copii. S-au dus mamele lor in fundul iadului ! Acolo stau in vecii vecilor ca au dat jertfa lui Noroc.

Voi nu vedeti ce zice Isaia ? " Vai de cei ce fac masa dracilor si aduc jertfa lui Noroc ". Si voi, crestinilor, scrieti noroc pe pomelnic. Vai de mine ! Mare nebunie, mare ratacire ! N-ai pe Dumnezeu ? Pui pe dracul Noroc ?

Numai ce auzi pe betivi la crasma zicand : ,, Hai noroc, cumatre !" Uneori vezi crestini pe drum ca se saluta : " Hai noroc, vecine !". Daca l-ai intreba cine-i Noroc, nu stie, dar stie sa-l pomeneasca.

Mai chemi pe dracul Noroc, dupa atatea mii de ani ? Te inchini la satana ? Zi : " Buna ziua, cumatre ! Buna ziua, vecine ! Buna seara, matusa !" Cand zici, buna ziua, arati ca Dumnezeu e bun.

Va rog sa nu-l mai puneti pe pomelnicele voastre si nici sa nu-l mai pomeniti pe idolul " Noroc "!

Parintele Cleopa Ilie

Fãrã milostenie nu vom intra în Împãrãtia cerurilor !

Sf. Ioan Gurã de Aur:

Fãrã milostenie nu vom intra în Împãrãtia cerurilor !

Pentru ce, dar, amâni milostenia, pentru ce pregeti sã împrumuti pe Dumnezeu, când ai luat de la El atâtea daruri si când mai astepti atâtea? Iatã ce ai primit ! Dumnezeu ti-a plãsmuit trupul, a pus în tine suflet, te-a cinstit cu ratiune si cu grai numai pe tine dintre toate vietuitoarele de pe pãmânt; ti-a dat sã te folosesti de toate câte vezi; ti-a dãrut cunoasterea Lui, a dat pe Fiul Lui pentru tine, ti-a dãruit botezul, plin de atâtea bunãtãti; ti-a dat Sfânta Împãrtãsanie; ti-a fãgãduit împãrãtia cerurilor si bunãtãtile cele negrãite. Când ai luat, dar, atâtea daruri si încã mai ai atâtea de primit - voi spune iarãºi ce am mai spus - mai esti, încã, zgârcit cu banii care azi sunt iar mâine nu sunt? Ce iertare vei avea?

Când dãm celor sãraci, sã avem o astfel de stare sufleteascã ca si cum i-am da lui Hristos. Cã mai vrednice de credintã sunt cuvintele Lui decât vãzul nostru. Când vezi un sãrac adu-ti aminte de cuvintele Lui care-ti arãtau cã El este cel hrãnit si miluit. Chiar dacã sãracul pe care-l vezi nu este Hristos, totusi sub chipul acestui sãrac El primeste, El cerseste. Spui cã te rusinezi, când auzi cã Hristos cerseste? Rusineazã-te mai degrabã când nu dai celui ce cerseste! Asta e rusine, aceasta e osândã si pedeapsã. Cersitul Lui este semnul bunãtãtii Lui. De aceea trebuie sã ne lãudãm cu El. Dar nedatul tãu este semnul neomeniei tale. Dacã nu crezi acum cã, întorcând spatele unui sãrac, întorci spatele Lui Hristos, vei crede atunci când, aducându-te în fata întregii lumi, Îti va spune: “întrucât n-ati fãcut acestora, nici Mie nu Mi-ati fãcut”(Matei 25,45). Sã nu dea Dumnezeu sã auzim cuvintele acestea ci crezând acum si fãcând rod sã auzim cuvintele acelea pline de fericire care ne duc în Împãrãtia cerurilor.

Tu poate si peste trebuintã te desfãtezi si întru desfãtare si întru haine mult argint întrebuintând, iar sãracul nimic dintru acestea nu cere de la tine, fãrã numai sã-i mângâi foamea si sã-i dai trebuinta cea de nevoie si hrana cea de toate zilele, ca sã trãiascã si sã nu piarã. Si nici aceasta nu te înduri sã faci!

Cum trebuie sa ne rugam in Biserică?

Crestinii ortodocsi au primit de la Sfintii Parinti si urmeaza obiceiurile de mai jos, in intreaga lume:

1. Intrand in biserica, crestinul isi face semnul Crucii de trei ori, insotind fiecare inchinare cu o metanie* si zice:
„Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, miluieste-ma”
„Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului”
„Fara de numar am gresit, Doamne, iarta-ma”

2. Apoi, dupa ce s-a inchinat catre cei de-a dreapta si de-a stanga sa, se asaza la locul sau si asculta la psalmii si rugaciunile citite in biserica. Crestinul nu spune rugaciuni dupa alegerea sa, nici nu le citeste din cartile de rugaciuni, decat daca vrea sa fie judecat de sfantul Apostol Pavel pentru ca a parasit adunarea Bisericii (cf. Evr. 10:25).

3. Inchinaciunile si metaniile nu trebuiesc savarsite potrivit dorintei crestinului, ci potrivit randuielilor sfintilor apostoli si parinti, si anume: la Trisagion („Sfinte Dumnezeule...”), „Veniti sa ne inchinam”, si la intreitul „Aliluia”, crestinul isi face semnul Crucii de trei ori si trei metanii. Aceasta se savarseste si atunci cand se citeste „Invredniceste-ne, Doamne”, iarasi la inceputul Doxologiei Mari („Slava intru cei de sus lui Dumnezeu...”) si dupa ce preotul spune „Slava Tie, Hristoase Dumnezeule, nadejdea noastra.” La fiecare strigare a preotului si atunci cand se canta „Ceea ce esti mai cinstita decat Heruvimii...”, se cade sa isi faca semnul Crucii si o metanie. In zile obisnuite, metanii mari (inchinaciuni) se savarsesc in timpul Liturghiei:

a) cand incepe „Cu vrednicie si cu dreptate este...”

b) cand se sfarseste „Pe Tine te laudam...”

c) la sfarsitul axionului Sfintei Fecioare, „Cuvine-se cu adevarat sa te fericim...” sau al inlocuitorului sau;

d) la inceputul Rugaciunii Domnesti;

e) cand Sfintele Daruri sunt infatisate pentru Impartasanie;

f) la cuvintele „Si acum si pururea si in vecii vecilor...”

La utrenia de priveghere, se face o inchinaciune la „Pe Nascatoarea de Dumnezeu si Maica Luminii, intru cantari...”.

4. Duminicile, de la Sfintele Pasti pana la Ziua Treimii, de la Nasterea Domnului si pana la Botez, si la praznicele Schimbarii la Fata si al Inaltarii Sfintei Cruci (la care se fac doar trei metanii mari, catre Cruce), Sfintii Apostoli opresc cu strasnicie ingenuncherea si metaniile mari, lucru despre care Sf. Vasile cel Mare a scris fericitului Amfilohie. Intaiul si cel de-al Saselea Sobor Ecumenic au hotarat, de asemenea, aceasta, intrucat Duminicile si celelalte praznice ale Domnului slujesc ca aducere-aminte a infierii noastre de catre Domnul, potrivit Apostolului: „Astfel dar, nu mai esti rob, ci fiu” (Gal. 4:7): caci inchinaciunile potrivite robilor nu sunt potrivite fiilor.

5. Crestinii ortodocsi nu ingenuncheaza dupa voia lor, ci mai degraba la cuvintele preotului (sau diaconului), „Iara si iara cu pace...”; obiceiurile ingenuncherii dupa voie si al lovirii pieptului cu mana vin de la ereticii apuseni si nu sunt ingaduite in Biserica Ortodoxa. Crestinii ortodocsi, potrivit randuielii Bisericii, fac inchinaciuni la vremea potrivita, plecandu-se cu fruntea pana la pamant si sculandu-se de indata.

6. In biserica, de fiecare data cand credinciosii sunt blagosloviti cu Crucea sau cu Evanghelia, cu o icoana sau cu potirul, isi fac semnul Crucii si isi pleaca capetele. Cand sunt blagosloviti cu lumanari, cu mana sau sunt tamaiati cu cadelnita, crestinii ortodocsi nu se cuvine sa faca semnul Crucii, ci doar sa isi plece capetele. Totusi, in vremea saptamanii Sfintelor Pasti, atunci cand preotul cadelniteaza avand Crucea, toti ne facem semnul Crucii si raspundem „Adevarat a inviat!” Astfel se cuvine sa deosebim intre inchinaciunile datorate lucrurilor sfinte si cele datorate persoanelor, chiar de sunt din randul preotilor.

7. Cand primeste blagoslovenie de la un preot sau de la un episcop, crestinul saruta mana dreapta a celui ce da blagoslovenia si nu isi face semnul Crucii. Nu este potrivit sa se sarute mana stanga a clericilor, caci acesta este un obicei al iudeilor, ci mana dreapta, de la care am primit blagoslovenia.

8. Potrivit invataturilor Sfintilor Parinti, semnul Crucii se face dupa cum urmeaza: degetul mare si primele doua degete ale mainii drepte sunt unite la varfuri, iar celelalte degete stranse in palma. Apoi ne atingem fruntea, pieptul, umarul drept si cel stang si ne plecam usor. De cei ce se insemneaza cu toate cele cinci degete, sau de cei ce se apleaca inainte sa savarseasca Crucea, sau doar isi vantura mana prin aer sau in fata pieptului, Sf. Ioan Gura de Aur graieste: „Diavolii se bucura de aceste gesturi nebunesti”. Pe de alta parte, semnul Crucii, facut cum se cuvine, cu credinta si evlavie, ii ingrozeste pe diavoli, micsoreaza suferintele pricinuite de pacate si pogoara harul dumnezeiesc.


RANDUIELI PENTRU METANII SI SEMNUL CRUCII

SEMNUL CRUCII FARA METANII:
1. La mijlocul celor Sase Psalmi, la intreitul Aliluia, de trei ori.
2. La inceputul Crezului.
3. La otpust - "Hristos, adevaratul Dumnezeul nostru..."
4. La inceputul citirii din Sfanta Scriptura: Evanghelia, Apostolul sau Vechiul Testament.

SEMNUL CRUCII CU O METANIE:

1. La intrarea sau iesirea din biserica – de trei ori.

2. La fiecare cerere a ecteniilor.

3. La strigarea preotului ce da slava Sfintei Treimi.

4. La cuvintele, „Luati, mancati...”, „Beti dintru acesta toti...”, „Ale Tale dintru ale Tale...” si „Sfintele, Sfintilor!”

5. La cuvintele „Ceea ce esti mai cinstita decat Heruvimii...”

6. La cuvintele „Sa ne inchinam...”, „Slavim...”, „Preamarim...” si „Cadem inaintea...”

7. In vremea „Aliluia”, „Sfinte Dumnezeule”, „Veniti sa ne inchinam” si „Slava Tie, Hristoase Dumnezeule”, ca si inainte de otpust, se face semnul Crucii cu o metanie, de trei ori.

8. In vremea celei dintai si a celei de a noua cantari a canonului, la intaiul stih catre Domnul, catre Maica Domnului sau catre Sfantul respectiv.

9. Dupa fiecare stihira – in vreme ce strana, incheind cantarea, isi face semnul Crucii.

10. In vremea Litiei, la fiecare dintre primele trei cereri, facem semnul Crucii cu o metanie, de trei ori; dupa cele doua cereri ramase, facem semnul Crucii cu o metanie, o singura data.

SEMNUL CRUCII CU O METANIE MARE (INCHINACIUNE):

1. In vremea posturilor, la intrarea si iesirea din biserica – de trei ori.

2. In vremea posturilor, la fiecare „...te marim” din stihurile Imnului Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu.

3. La inceputul lui „Cu vrednicie si cu dreptate este a ne inchina Tatalui...”

4. Dupa „Pe Tine te laudam...”

5. Dupa axionul Maicii Domnului sau inlocuitorul acestuia.

6. La strigarea „Si ne invredniceste pre noi, Stapane...”, ce pregateste Rugaciunea Domneasca.

7. Atunci cand Sfintele Daruri sunt infatisate pentru Impartasanie, si, iarasi, dupa Impartasanie.

8. In vremea Postului Mare, la Pavecernita Mare, cand se canta „Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu...” si la fiecare din cererile ce insotesc aceasta; la Vecernie, dupa „Nascatoare de Dumnezeu, Fecioara, bucura-te” si la cele doua cantari ce urmeaza.

9. In vremea posturilor, la sfarsitul fiecarei parti a rugaciunii „Doamne si Stapanul vietii mele...”

10. In vremea posturilor, la cele trei cereri de incheiere – „Pomeneste-ma, Doamne, cand...”

METANIE FARA SEMNUL CRUCII:

La cuvintele:

1. „Pace tuturor”

2. „Binecuvantarea Domnului cu voi...”

3. „Harul Domnului nostru Iisus Hristos...”

4. „Si sa fie milele marelui Dumnezeu...”

5. La strigarea diaconului „Si in vecii vecilor” (dupa „Ca sfant esti Dumnezeul nostru...”)

SEMNUL CRUCII NU SE FACE:

1. In timpul psalmilor.

2. In general, cand se canta.

In vremea ecteniilor, de catre strana, care da raspunsurile.

Savarsirea semnului Crucii si a metaniilor este ingaduita doar dupa incheierea cantarii, ci nu in timpul cuvintelor de incheiere ale acesteia.

Metaniile mari (inchinaciunile) nu sunt ingaduite Duminicile; de la Craciun pana la Boboteaza; de la Pasti pana la Duminica Rusaliilor; la praznicul Schimbarii la Fata; si la praznicul Inaltarii Crucii (in afara de cele trei inchinaciuni ale Crucii).

Inchinaciunile inceteaza cu intrarea din vremea Vecerniei praznicului si nu se fac iarasi pana dupa "Invredniceste-ne, Doamne..." in vremea Vecerniei din ziua praznicului.


* In acest articol, termenii poiasni / ziemnoi poklon au fost talmaciti ca metanie/inchinaciune. Metania se face plecandu-ne din mijloc pana ce degetele mainii drepte intinse ating pamantul; inchinaciunea, ingenunchiind si atingand fruntea de pamant. (N.T.)

Talmacitor: R. H.