Eu mi-aduc aminte despre Părintele Boris cu mare plăcere pentru că el mi-a fost coleg de seminar la Noul Neamţ, noi fiind veniţi din România. După trei ani de seminar acolo, Părintele Boris în anul acela a şi fost admis. A avut un mare succes la învăţământ şi foarte curând a încheiat şi seminarul. Şi la şcoala din sat a fost eminent, iar la seminar la fel a avut o străduinţă deosebită. A fost foarte riguros, foarte evlavios cu post, cu rugăciune. De fapt, el nu putea fi altfel. Dacă ar fost fost altfel, ar fi compromis autoritatea Părintelui Grigorie Jelihovschi, preotul paroh şi duhovnicul din Sălcuţa, pentru că această dinastie a preoţilor Jelihovschi este dinastia celor care au o lucrare deosebit de frumoasă în spiritualitatea sud-basarabeană. După absolvirea seminarului, în anul 1996, (el absolveşte cu un an mai târziu după mine) este hirotonit preot la catedrala de la Ciuflea, unde şi rămâne. Fiind la catedrala de la Ciuflea, despre el discuta odată, pe atunci încă stareţ la Noul Neamţ şi rector de seminar, arhimandritul Dorimedont, şi ÎPS Mitropolitul Vladimir, care îi spuse: „Măi Dorimedont, ce şcoală ai tu acolo, cum îi înveţi, măi, iaca Borica aista, Părintele Boris Kanţîr cel mititel, la noi la Ciuflea, o băgat spaima-n toţi! Fug toţi de el ca dracii de tămâie. Nu vezi sectar la un kilometru de Ciuflea. Toţi înconjoară. Când aud că dau peste dânsul atunci toţi fug în toate părţile! Borica aista face cât un sobor de preoţi!” La care, evident că fiind foarte mulţumit de succesul discipolului său arhimandritul Dorimedont a răspuns: „Vladâca, nu facem nimic deosebit, facem doar şcoală. Cine vrea să înveţe, învaţă, cine nu vrea, nu învaţă.”
Părintele Boris a fost un bun elev şi în seminar şi ne bucurăm mult că este şi un preot bun. La biserica Ciuflea Părintele Boris, din spusele credincioşilor, a avut calea sa de preot, de duhovnic, de slujitor. S-a întâmplat odată când meargeau ceilalţi preoţi la sfinţirea unei instituţii următoarea istorie: unul din cel mai mari a zis: „Cu acest mărunţel ce să facem? Îl mai luăm sau nu? Cred că nu mai merge el cu noi.” Dar Părintele Boris, rămânând indignat de statura sa, oricum nu a tăcut şi le-a zis: „Dacă sânteţi mai înalţi, sunteţi mai hâtri?” Evident că după asta au înţeles membrii echipei că trebuie să-i poartă respectul părintelui Boris.
Mai târziu Părintele Boris, venind la azilul de la Schinoasa, o parte din enoriaşii care-l respectau şi fiii duhovniceşti de la Ciuflea s-au tras după el acolo. A adunat şi acolo încet cu încet turmă. Este binecunoscut faptul că a locuit ceva timp în azil cu bătrânii, dar întotdeauna, de câte ori de întâlneam cu Părintele Boris, începând din anul 1996 şi cu orice ocazie, el a fost primul care s-a salutat, a fost primul care a cercetat „Ce faci? Cum o duci? Cum îţi merge?” A fost întotdeauna o atitudine frăţească din partea lui. Mai târziu, în 2003, noi am avut un pelerinaj la Sf. Cuviosul Serafim de Sarov, am fost şi în lavra Sf. Serghie de Radonej, şi la Pskov, la Kiev. A fost un pelerinaj frumos, am fost în audienţă şi la arhiepiscopul Gheorghie de Nijnii Novgorod. Am împărtăşit aceleaşi bucurii.
Părintele Boris a avut îndrăzneala aceasta să nu se sinchisească de originea sa moldovenească. Mai interesant era că el, fiind pe la Sarov, pe la Diveevo, veneau credincioşi ruşi şi când îl vedeau, ziceau în rusă: „Părinte, binecuvântează!” Veneau şi cereau binecuvântarea şi-i spuneau: „Părinte, data trecută ne-aţi dat un sfat şi s-a rezolvat o întrebare.” Eu, de exemplu, totdeauna m-am gândit să nu lezez demnitatea slujitorului lăcaşului şi totdeauna cam aşa procedez: evit de a da sfaturi prin mănăstiri unde sânt musafir, prin parohii. Zic: „Aveţi preotul vostru, dar dacă aveţi nevoie de sfat, veniţi la mine acasă, veniţi la mine în parohie.” Părintele Boris a avut îndrăzneala să o facă şi a fost cu efect, a fost cu rod. Dumnezeu să-l ajute. Nu condamn ce a făcut el, ba dimpotrivă situaţia dată m-a încurajat şi pe mine în unele momente, că dacă e o situaţie arzătoare şi dureroasă şi omul nu a dat peste un duhovnic, atunci cred că e cazul să o fac eu. Mai este o problemă între ruşi şi noi: ei sunt mai reci. La un stareţ, la un duhovnic rus poţi să stai o săptămâna la mănăstire şi să nu mai fii primit la audienţă, or la noi, la moldoveni, la români, este altceva. În cel mult 24 de ore la cel mai mare stareţ, care vrei, dacă e sănătos, este bine, eşti primit. Eşti ascultat, ţi se citeşte rugăciune, eşti pus la 40 de slujbe, chiar dacă ai sau nu ai bani. Deci noi suntem mai calzi ca ei în comunicare. Duhovniceşte românii sunt mai calzi ca ruşii. Acesta este un plus. Ruşii au plusurile lor de rigoare.
Un alt episod frumos din comunicarea noastră cu Părintele Boris au fost invitaţiile de fiecare dată la hram, când se sărbătorea Cuv. Serafim de Sarov. De fiecare dată Părintele Boris m-a invitat şi eu m-am bucurat mult de comunitatea pe care el a reuşit să o închege, de hramurile pe care a reuşit să le organizeze. Mă bucur că are o lucrare frumoasă ca coleg al lui în popor. Alt lucru care eu cred că pe Părintele Boris îl doare şi astăzi eu cred că este problema bisericii pe care nu a reuşit să o înalţe, cum a dorit el să o facă. Îmi pare rău că nu a reuşit să o facă,dar a avut părintele nefericirea să aibă oameni în jur care să-l „mănânce” un pic. Când cineva te „mănâncă” apoi îţi mai dă cu şutul, te face să progresezi. Deci dacă avea să se atârne mai hain conducerea azilului faţă de Părintele Boris, eu vă asigur că Părintele Boris făcea deja biserică. Deoarece conducerea azilului a fost foarte loială în cele mai multe cazuri şi înţelegătoare cu Părintele Boris, chestia asta a permis să se meargă în voie. De exemplu, şi eu, dacă Părintele Anatol şi fiii săi duhovniceşti care, la un moment dat, necătând la toată stăruinţa mea, aveau unele rezerve faţă de mine la biserica „Sf. Împăraţi Constantin şi Elena” gândind că pretind să preiau cârma parohiei, ceea ce eu nu pretindeam. Deci insistându-mi-se mereu să mă mut, - el nu spunea „Ieşi, te dau afară.” – ieşind în cort de la biserica „Sf. Împăraţi Constantin şi Elena” pe terenul care mi s-a dat am făcut biserică. Dacă nu era acea tactică a Părintelui Anatol – „Când ieşi? Când te duci?” – păi eu şi astăzi eram la „Sf. Împăraţi Constantin şi Elena” sau la altă parohie şi biserica nu era înălţată. Acolo, din câte eu ştiu, era nevoie să se achite nişte despăgubiri, fiindcă a fost teren agricol. Când părintele a luat acest teren, fost director al Institutului de Vin şi Vinificaţie, domnul Nicolae Ciutac şi stimatul meu cumătru, a oferit acest lot de pământ şi dacă din start era instalat un vagon, se începea slujba, se începea lansarea unei biserici fără toată echipa de acte, mai puţin oficial, ci aşa, pe de-a dreptul, atunci să ştiţi că astăzi era încă o biserică înălţată. Deci eu nu ascund un moment care l-a mărturisit la masă, la Larga, cu PS Dorimedont, regretatul episcop de Briceni, pe atunci încă Serafim Urechean, primar al oraşului Chişinău. El a spus aşa: „Vladâca, eu dacă mergeam pe toată calea legală în Chişinău să fac ceva, să ştiţi că în Chişinău nu făceam nimic. Eu mai întâi am făcut şi apoi am legalizat şi astfel Chişinăul are prospecte noi, drumuri noi, troleibuze, maşini noi la salvare ş.a.m.d. Eu am mers cu fapta, şi apoi cu actul, că nu mai dac de capăt. Când intri în acte, nu mai faci treabă.” Cred că dacă mergea şi Părintele Boris pe calea aceasta, astăzi era lângă biserica azilului încă o biserică înălţată. Aici cred că a foat piedica – n-a fost cine să-l îndrume: „Părinte, nu aşteptaţi actele. Dute în start, pune o vagonetă, pune două clopote, începe slujba, gata, ai început, este biserică! Nu te mai scoate nimeni de acolo cu despăgubiri! Gata, punct!” N-o să dea nimeni o biserică la o parte. De atâta eu consider că acea biserică din dealul Schinoasei care urma să fie înălţată de Părintele Boris n-a fost realizată. Deci a trebuit o acţiune instantă, cu surprinsul. Tactica noastră voievodală veche a surprinsului este o tactică foarte bună în toate timpurile, îndeosebi dacă vrei să faci o faptă bună, cu surprinsul o faci cel mai bine. Niciodată nu o faci cu publicitate, cu mare preambule.
Mă bucur mult că şi preoteasa sa Eugenia îl susţine foarte mult, pentru că şi eu, şi Părintele Boris şi mulţi preoţi care sânt respectaţi de credincioşi, a căror biserici sânt cât de cât pline, sunt căutaţi de tineret, să ştiţi că noi, preoţii, sîntem cine sântem şi am ajuns unde am ajuns, în mare măsură, graţie preoteselor noastre. Deci este o dajdie care şi moral, şi spiritual, şi material, nu trebuie să o dăm soţiilor noastre. Ele sunt cei mai fideli şi cei mai buni consilieri ai noştri şi eu mi-aduc aminte de fiecare dată la ceea ce ţine de organizare în parohia Părintelui Boris preoteasa Eugenia a fost peste tot. A fost implicată în tot, a ştiut tot, a controlat tot. Preoteasa Eugenia este un mare ajutor şi un mare sprijin, în părerea mea, în viaţa Părintelui Boris. Ea, deşi parcă casnică, nefiind angajată în câmpul muncii, în parohie este tot ce-a trebuit numai ca lucrurile în parohie să meargă bine. Dec preoteasa Eugenia are un merit foarte mare.
Un capitol frumos care n-aş vrea să-l trec cu vederea este emisiunile noastre „Convorbiri duhovniceşti” la televiziune, şi noi arătam atunci (...) Cu părintele Boris am reuşit nişte emisiuni foarte bune. Părintele Boris a fost acel care le-a spus lucrurilor pe nume şi în eter – nu s-a temut de situaţii, nu s-a temut de nimic – păcat că nu a avut îndrăzneala din emisiune în construcţie, căci vă spun că stătea biserica. Părintele Boris a spus în emisiune şi faptelor politicilor de atunci de la guvernare, şi intenţiilor politicilor din spatele politicii. Câteva emisiuni ale mele cu părintele Boris împreună luate au băgat aşa o spaimă în o serie de oameni, mai ales de la televiziune, încât mai târziu Boris Eruşevski, şeful redacţiei emisiunii culturale care era atunci, s-a scăpat cu vorba că este o directivă neoficială de televiziune că „ferit-a Dumnezeu să ajungă la ecran Severian sau Boris!” Vă închipuiţi că după aceasta a avut loc o întrevedere chiar şi cu dnul preşedinte Voronin, cu premierul Tarlev, cu Vladâca, s-a discutat problema reluării emisiunii „Convorbiri duhovniceşti” şi reîntoarcerii mele la televiziune şi nici ei nu au putut rezolva întrebarea. Deci fiind la putere şi ştiind că dnul Voronin a deţinut puterea în sensul deplin al cuvântului, a fost aşa o situaţie că Părintele Boris a băgat aşa o spaimă că nici cuvântul dnului Voronin nu a avut putere la TVM. Atât de puternice au fost câteva emisiuni realizate de Părintele Boris, care pentru timpul de atunci au rămas nişte emisiuni pentru posperitate în care oamenii îşi aduc aminte cu plăcere despre intervievările reciprocre care aveau parte în platou. Despre subiectele discutate, ca de exemplu, noii mucenici şi martiri ai creştinătăţii, problema noilor acte de identitate, ce să facem cu ele: să le primim sau să nu le primim, problema canoanelor bisericeşti, pentru că credincioşii aud „canonic, „”necanonic”, dar nu ştiu ce înseamnă aceasta, păi Părintele Boris a ieşit cu canoanele şi a venit cu pedalionul la emisiune, vă daţi seama! Nimeni nu făcuse până atunci ce făcuse părintele Boris! Vă daţi seama cât de mare râvnă şi ce mare şi frumoasă lucrare am realizat împreună cu părintele Boris.
Părintele Boris, şi mai sunt preoţi de un duh cu mine, cu el, cu alţii, dacă am avea o posibilitate să ne întrunim şi să fim ascultaţi de cine ar trebui să ne asculte, în opinia noastră, nu să ne impunem părerea, ar avea numai de câştigat şi foarte mult de câştigat. Nu-mi rămâne decât să-i urez părintelui Boris să-i dea bunul Dumnezeu răbdare, şi să-l ajute Dumnezeu ca o altă ocazie – că Dumnezeu oferă oricum trei şanse în viaţă – de a înălţa o biserică propriu – zisă. Mă bucur că el are o biserică în sufletele oamenilor, dar sunt convins că el tânjeşte după o biserică pe care el n-a reuşit s-o înalţe din piatră sau din lemn. Eu îi doresc părintelui Boris să-l ajute bunul Dumnezeu să facă o biserică indiferent de dimensiuni, dar să ajungă la adânci bătrâneţi să înalţe o bisericuţă. Probabil că atunci când va ajunge el să împlinească această lucrare eu cred că el va fi cel mai fericit şi cel mai bogat şi sunt mai mult decât convins că este o rană care doare în sufletul lui şi astăzi ca n-a reuşit să înalţe o sfântă biserică. Cu ce-am să pot – cu un sfat, cu o îndrumare, cu o relaţie – cu o mai mare plăcere.
Material realizat de Ecaterina Luţişina
Părintele Boris a fost un bun elev şi în seminar şi ne bucurăm mult că este şi un preot bun. La biserica Ciuflea Părintele Boris, din spusele credincioşilor, a avut calea sa de preot, de duhovnic, de slujitor. S-a întâmplat odată când meargeau ceilalţi preoţi la sfinţirea unei instituţii următoarea istorie: unul din cel mai mari a zis: „Cu acest mărunţel ce să facem? Îl mai luăm sau nu? Cred că nu mai merge el cu noi.” Dar Părintele Boris, rămânând indignat de statura sa, oricum nu a tăcut şi le-a zis: „Dacă sânteţi mai înalţi, sunteţi mai hâtri?” Evident că după asta au înţeles membrii echipei că trebuie să-i poartă respectul părintelui Boris.
Mai târziu Părintele Boris, venind la azilul de la Schinoasa, o parte din enoriaşii care-l respectau şi fiii duhovniceşti de la Ciuflea s-au tras după el acolo. A adunat şi acolo încet cu încet turmă. Este binecunoscut faptul că a locuit ceva timp în azil cu bătrânii, dar întotdeauna, de câte ori de întâlneam cu Părintele Boris, începând din anul 1996 şi cu orice ocazie, el a fost primul care s-a salutat, a fost primul care a cercetat „Ce faci? Cum o duci? Cum îţi merge?” A fost întotdeauna o atitudine frăţească din partea lui. Mai târziu, în 2003, noi am avut un pelerinaj la Sf. Cuviosul Serafim de Sarov, am fost şi în lavra Sf. Serghie de Radonej, şi la Pskov, la Kiev. A fost un pelerinaj frumos, am fost în audienţă şi la arhiepiscopul Gheorghie de Nijnii Novgorod. Am împărtăşit aceleaşi bucurii.
Părintele Boris a avut îndrăzneala aceasta să nu se sinchisească de originea sa moldovenească. Mai interesant era că el, fiind pe la Sarov, pe la Diveevo, veneau credincioşi ruşi şi când îl vedeau, ziceau în rusă: „Părinte, binecuvântează!” Veneau şi cereau binecuvântarea şi-i spuneau: „Părinte, data trecută ne-aţi dat un sfat şi s-a rezolvat o întrebare.” Eu, de exemplu, totdeauna m-am gândit să nu lezez demnitatea slujitorului lăcaşului şi totdeauna cam aşa procedez: evit de a da sfaturi prin mănăstiri unde sânt musafir, prin parohii. Zic: „Aveţi preotul vostru, dar dacă aveţi nevoie de sfat, veniţi la mine acasă, veniţi la mine în parohie.” Părintele Boris a avut îndrăzneala să o facă şi a fost cu efect, a fost cu rod. Dumnezeu să-l ajute. Nu condamn ce a făcut el, ba dimpotrivă situaţia dată m-a încurajat şi pe mine în unele momente, că dacă e o situaţie arzătoare şi dureroasă şi omul nu a dat peste un duhovnic, atunci cred că e cazul să o fac eu. Mai este o problemă între ruşi şi noi: ei sunt mai reci. La un stareţ, la un duhovnic rus poţi să stai o săptămâna la mănăstire şi să nu mai fii primit la audienţă, or la noi, la moldoveni, la români, este altceva. În cel mult 24 de ore la cel mai mare stareţ, care vrei, dacă e sănătos, este bine, eşti primit. Eşti ascultat, ţi se citeşte rugăciune, eşti pus la 40 de slujbe, chiar dacă ai sau nu ai bani. Deci noi suntem mai calzi ca ei în comunicare. Duhovniceşte românii sunt mai calzi ca ruşii. Acesta este un plus. Ruşii au plusurile lor de rigoare.
Un alt episod frumos din comunicarea noastră cu Părintele Boris au fost invitaţiile de fiecare dată la hram, când se sărbătorea Cuv. Serafim de Sarov. De fiecare dată Părintele Boris m-a invitat şi eu m-am bucurat mult de comunitatea pe care el a reuşit să o închege, de hramurile pe care a reuşit să le organizeze. Mă bucur că are o lucrare frumoasă ca coleg al lui în popor. Alt lucru care eu cred că pe Părintele Boris îl doare şi astăzi eu cred că este problema bisericii pe care nu a reuşit să o înalţe, cum a dorit el să o facă. Îmi pare rău că nu a reuşit să o facă,dar a avut părintele nefericirea să aibă oameni în jur care să-l „mănânce” un pic. Când cineva te „mănâncă” apoi îţi mai dă cu şutul, te face să progresezi. Deci dacă avea să se atârne mai hain conducerea azilului faţă de Părintele Boris, eu vă asigur că Părintele Boris făcea deja biserică. Deoarece conducerea azilului a fost foarte loială în cele mai multe cazuri şi înţelegătoare cu Părintele Boris, chestia asta a permis să se meargă în voie. De exemplu, şi eu, dacă Părintele Anatol şi fiii săi duhovniceşti care, la un moment dat, necătând la toată stăruinţa mea, aveau unele rezerve faţă de mine la biserica „Sf. Împăraţi Constantin şi Elena” gândind că pretind să preiau cârma parohiei, ceea ce eu nu pretindeam. Deci insistându-mi-se mereu să mă mut, - el nu spunea „Ieşi, te dau afară.” – ieşind în cort de la biserica „Sf. Împăraţi Constantin şi Elena” pe terenul care mi s-a dat am făcut biserică. Dacă nu era acea tactică a Părintelui Anatol – „Când ieşi? Când te duci?” – păi eu şi astăzi eram la „Sf. Împăraţi Constantin şi Elena” sau la altă parohie şi biserica nu era înălţată. Acolo, din câte eu ştiu, era nevoie să se achite nişte despăgubiri, fiindcă a fost teren agricol. Când părintele a luat acest teren, fost director al Institutului de Vin şi Vinificaţie, domnul Nicolae Ciutac şi stimatul meu cumătru, a oferit acest lot de pământ şi dacă din start era instalat un vagon, se începea slujba, se începea lansarea unei biserici fără toată echipa de acte, mai puţin oficial, ci aşa, pe de-a dreptul, atunci să ştiţi că astăzi era încă o biserică înălţată. Deci eu nu ascund un moment care l-a mărturisit la masă, la Larga, cu PS Dorimedont, regretatul episcop de Briceni, pe atunci încă Serafim Urechean, primar al oraşului Chişinău. El a spus aşa: „Vladâca, eu dacă mergeam pe toată calea legală în Chişinău să fac ceva, să ştiţi că în Chişinău nu făceam nimic. Eu mai întâi am făcut şi apoi am legalizat şi astfel Chişinăul are prospecte noi, drumuri noi, troleibuze, maşini noi la salvare ş.a.m.d. Eu am mers cu fapta, şi apoi cu actul, că nu mai dac de capăt. Când intri în acte, nu mai faci treabă.” Cred că dacă mergea şi Părintele Boris pe calea aceasta, astăzi era lângă biserica azilului încă o biserică înălţată. Aici cred că a foat piedica – n-a fost cine să-l îndrume: „Părinte, nu aşteptaţi actele. Dute în start, pune o vagonetă, pune două clopote, începe slujba, gata, ai început, este biserică! Nu te mai scoate nimeni de acolo cu despăgubiri! Gata, punct!” N-o să dea nimeni o biserică la o parte. De atâta eu consider că acea biserică din dealul Schinoasei care urma să fie înălţată de Părintele Boris n-a fost realizată. Deci a trebuit o acţiune instantă, cu surprinsul. Tactica noastră voievodală veche a surprinsului este o tactică foarte bună în toate timpurile, îndeosebi dacă vrei să faci o faptă bună, cu surprinsul o faci cel mai bine. Niciodată nu o faci cu publicitate, cu mare preambule.
Mă bucur mult că şi preoteasa sa Eugenia îl susţine foarte mult, pentru că şi eu, şi Părintele Boris şi mulţi preoţi care sânt respectaţi de credincioşi, a căror biserici sânt cât de cât pline, sunt căutaţi de tineret, să ştiţi că noi, preoţii, sîntem cine sântem şi am ajuns unde am ajuns, în mare măsură, graţie preoteselor noastre. Deci este o dajdie care şi moral, şi spiritual, şi material, nu trebuie să o dăm soţiilor noastre. Ele sunt cei mai fideli şi cei mai buni consilieri ai noştri şi eu mi-aduc aminte de fiecare dată la ceea ce ţine de organizare în parohia Părintelui Boris preoteasa Eugenia a fost peste tot. A fost implicată în tot, a ştiut tot, a controlat tot. Preoteasa Eugenia este un mare ajutor şi un mare sprijin, în părerea mea, în viaţa Părintelui Boris. Ea, deşi parcă casnică, nefiind angajată în câmpul muncii, în parohie este tot ce-a trebuit numai ca lucrurile în parohie să meargă bine. Dec preoteasa Eugenia are un merit foarte mare.
Un capitol frumos care n-aş vrea să-l trec cu vederea este emisiunile noastre „Convorbiri duhovniceşti” la televiziune, şi noi arătam atunci (...) Cu părintele Boris am reuşit nişte emisiuni foarte bune. Părintele Boris a fost acel care le-a spus lucrurilor pe nume şi în eter – nu s-a temut de situaţii, nu s-a temut de nimic – păcat că nu a avut îndrăzneala din emisiune în construcţie, căci vă spun că stătea biserica. Părintele Boris a spus în emisiune şi faptelor politicilor de atunci de la guvernare, şi intenţiilor politicilor din spatele politicii. Câteva emisiuni ale mele cu părintele Boris împreună luate au băgat aşa o spaimă în o serie de oameni, mai ales de la televiziune, încât mai târziu Boris Eruşevski, şeful redacţiei emisiunii culturale care era atunci, s-a scăpat cu vorba că este o directivă neoficială de televiziune că „ferit-a Dumnezeu să ajungă la ecran Severian sau Boris!” Vă închipuiţi că după aceasta a avut loc o întrevedere chiar şi cu dnul preşedinte Voronin, cu premierul Tarlev, cu Vladâca, s-a discutat problema reluării emisiunii „Convorbiri duhovniceşti” şi reîntoarcerii mele la televiziune şi nici ei nu au putut rezolva întrebarea. Deci fiind la putere şi ştiind că dnul Voronin a deţinut puterea în sensul deplin al cuvântului, a fost aşa o situaţie că Părintele Boris a băgat aşa o spaimă că nici cuvântul dnului Voronin nu a avut putere la TVM. Atât de puternice au fost câteva emisiuni realizate de Părintele Boris, care pentru timpul de atunci au rămas nişte emisiuni pentru posperitate în care oamenii îşi aduc aminte cu plăcere despre intervievările reciprocre care aveau parte în platou. Despre subiectele discutate, ca de exemplu, noii mucenici şi martiri ai creştinătăţii, problema noilor acte de identitate, ce să facem cu ele: să le primim sau să nu le primim, problema canoanelor bisericeşti, pentru că credincioşii aud „canonic, „”necanonic”, dar nu ştiu ce înseamnă aceasta, păi Părintele Boris a ieşit cu canoanele şi a venit cu pedalionul la emisiune, vă daţi seama! Nimeni nu făcuse până atunci ce făcuse părintele Boris! Vă daţi seama cât de mare râvnă şi ce mare şi frumoasă lucrare am realizat împreună cu părintele Boris.
Părintele Boris, şi mai sunt preoţi de un duh cu mine, cu el, cu alţii, dacă am avea o posibilitate să ne întrunim şi să fim ascultaţi de cine ar trebui să ne asculte, în opinia noastră, nu să ne impunem părerea, ar avea numai de câştigat şi foarte mult de câştigat. Nu-mi rămâne decât să-i urez părintelui Boris să-i dea bunul Dumnezeu răbdare, şi să-l ajute Dumnezeu ca o altă ocazie – că Dumnezeu oferă oricum trei şanse în viaţă – de a înălţa o biserică propriu – zisă. Mă bucur că el are o biserică în sufletele oamenilor, dar sunt convins că el tânjeşte după o biserică pe care el n-a reuşit s-o înalţe din piatră sau din lemn. Eu îi doresc părintelui Boris să-l ajute bunul Dumnezeu să facă o biserică indiferent de dimensiuni, dar să ajungă la adânci bătrâneţi să înalţe o bisericuţă. Probabil că atunci când va ajunge el să împlinească această lucrare eu cred că el va fi cel mai fericit şi cel mai bogat şi sunt mai mult decât convins că este o rană care doare în sufletul lui şi astăzi ca n-a reuşit să înalţe o sfântă biserică. Cu ce-am să pot – cu un sfat, cu o îndrumare, cu o relaţie – cu o mai mare plăcere.
Material realizat de Ecaterina Luţişina
