Când am fost transferat de la seminarul din Suceava la cel de la Noul Neamţ, am găsit acolo o stare duhovnicească deosebită. Era în toamna anului 1993, eram într-un grup de băieţi descendenţi din nordul Bucovinei, de la Cernăuţi, care am fost transferaţi cu blagoslovenia ÎPS Onufrie, pe atunci arhiepiscop al Cernăuţilor şi Bucovinei. La Noul Neamţ era respectat cu rigoare tipicul slujbelor. Erau puse rigori faţă de seminarişti, de exemplu oricare elev sau student trebuia să se spovedească şi să se împărtăşească o dată pe lună. Dacă cineva avea vreun păcat care nu-i permitea să se împărtăşească, acesta era canonisit pentru 40 de zile, şi dacă nu venea la Sf. Împărtăşanie după 40 de zile, era chemat de conducerea şcolii şi era „cercetat”.
Dacă se afla că tânărul este oprit de a se împărtăşi din cauza unui păcat incompatibil cu preoţia, acesta era exmatriculat. Admiterea la seminar a feciorilor de preoţi se făcea în prezenţa părinţilor, astfel încât tatăl vedea cât de bine şi-a educat odrasla. Aceasta era ca o oglindire a vieţii spirituale din familie.
Cât am învăţat la seminarul de la Suceava, nu aveam acest regim liturgic al primei săptămâni din Postul Mare, aşa cum era la seminarul de la Noul Neamţ, unde nu era deosebire între elevii seminarului, călugării din mănăstire şi fraţii care făceau ascultare. Rânduiala slujbei de dimineaţă şi a celei de seară, precum şi canonul Sfântului Andrei Criteanul cu pavecerniţa mare erau săvârşite cu stricteţe. Totodată, luam masa de două ori pe zi, care era fiertură fără untdelemn. Se respecta întru totul tipicul Sfântului Savva. Se simţea o căldură aparte în prima săptămână a postului mare. Deosebită era Duminica Iertării, pe care o văd până acum în faţa ochilor. Era o Duminică a Iertării pe care nu am mai întâlnit-o în Basarabia. Se adunau toţi băieţii de la seminar, părinţii mănăstirii, câţiva credincioşi care mai veneau la slujbă regulat şi se făcea o coloană şerpuită prin biserică, absolut toată lumea se ierta unul cu celălalt. Era o stare de împăcare a tuturor extremelor, o stare pe care să dea Domnul să o mai vedem. Trebuie să recunoaştem că PS Dorimedont, fost stareţ al mănăstrii, când a venit în anul 1991-1992 la Noul Neamţ cu blagoslovenia, pe atunci, a episcopului Vichentie, nu credea că mănăstirea poate fi reanimată. După ce a ajuns de la Serghiev-Posad la Noul Neamţ, încă mult timp nu îndrăznea să-şi deschidă cutiile cu cărţi şi alte lucruri personale. Nopţile sfinţia sa visa că se întoarce la Serghiev Posad. Însă PS Vichentie bătea cu toiagul în masă şi spunea: „Aici va fi mănăstire!” PS Vichentie a insistat şi a avut o credinţă mare în faptul că mănăstirea Noul Neamţ poate fi reanimată. Înrolându-se în această ascultare în calitate de stareţ la mănăstirea Noul Neamţ şi muncind, cot la cot, arhiereul cu stareţul mănăstirii, egumenul Dorimedont a înţeles că mănăstirea poate fi, totuşi, reanimată. Însăşi PS Vichentie a blagoslovit ca majoritatea venitului depozitului eparhial care era pe teritoriului mănăstirii să fie alocat pentru reanimarea lăcaşului.
O imagine frumoasă ne-a descris-o răposatul Ioan Frunză, fost şef al executivului raional de la Căuşeni şi directorul fabricii de conserve din acelaşi oraş, care este unul dintre cei mai mari ctitori ai mănăstirii Noul Neamţ. Într-o după-amiază, la încheierea programului de lucru la fabrica de conserve, domnul Ioan a hotărât să facă o vizită la mănăstire. Ajungând acolo, a văzut următoarea imagine: doi călugări care înarcă mortar şi împing la roabă şi nişte mireni care fac ascultare pe lângă ei. Aceşti doi călugări erau arhimandritul Dorimedont şi episcopul Vichentie.
Eu îmi aduc aminte cu drag de atmosfera caldă care domina la mănăstire. Stăreţia mănăstirii era deschisă practic zi şi noapte. Părintele stareţ Dorimedont era accesibil pentru toţi, rămănând aşa până la sfârşitul vieţii sale. La orice oră de zi şi de noapte preoţii din eparhia de Edineţ şi Briceni puteau să-l sune pe părintele Dorimedont, iar acesta să le răspundă cu receptivitate.
Dacă ne întoarcem înapoi la viaţa din seminar, odată cu înnoirea şi îmbunătăţirea cadrelor, evident că s-a ridicat nivelul cunoştinţelor, nivelul duhovnicesc, cel disciplinar şi cel moral. Seminariştii au fost cei care au umplut bisericile mănăstirii Noul Neamţ cu enoriaşi prin activitatea pe care o făceau la Tighina, la Tiraspol, la şcolile din sat, precum şi la cele din satele vecine. Astfel, biserica mănăstirii „Adormirea Maicii Domnului” devenise neîncăpătoare la duminici şi la sărbători. Era rodul cuvântului vestit şi a cântărilor frumoase. Se muncea mult, dar se merita munca aceasta, pentru că era rodnică. Fiecare seminarist era încadrat şi la strană, şi la altar, în mod obligatoriu, şi astfel se rânduiau. În mănăstire era o mare sărbătoare pentru toată obştea ziua pomenirii Sfinţilor Mucenici Trofim, Savatie şi Dorimedont, ziua îngerului PS Dorimedont fiind ca un hram al mănăstirii.
O mărturie deosebită o pot spune părintele Marin Cij, astăzi preot la spitalul nr. 2 din Chişinău, care, odată cu închiderea seminarului de la Noul Neamţ şi transferarea acestuia la Chişinău, este admis la Academia de la Kiev. Părintele mi-a mărturisit că fiind la academie, a rămas foarte dezamăgit să vadă o stare duhovnicească mult inferioară stării pe care a lăsat-o plecând din incinta mănăstirii Noul Neamţ. Cam în felul acesta a fost la mănăstire. Afirm cu certitudine că şcoala de la Noul Neamţ a fost închisă la moment de apogeu.
Text tehnoredactat de Ecaterina Luţişina
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu